Când te rătăceşti intenţionat

Am urcat azi în autobuzul 87. Roşu, frumos, cu două etaje. Urc la doi- ca să stau exact pe primul scaun din faţă, de unde ţi se pare că toţi din cale o să fie striviţi, fără milă. Ştiu că o să dureze până ajung în zona mea, aşa că holbez ochii pe geam, poate-poate văd ceva interesant de util pentru viitor, căci memoria mea lucrează doar vizual.

Văd vaca roşie (o statuie, de forma şi mărimea unei vaci, simbolul unui restaurant) din zona Bearwood-ului şi respir uşurată- nu am greşit drumul, mai am puţin până acasă. După câteva minute, identific o zonă necunoscută ochiului meu. Tac chitic. Aşa cum făceam în primul an în Bucureşti, de am ajuns la toate capetele de linii. Zonă necunoscută. -Poate ar trebui să cobor la primul etaj şi să întreb şoferul? Nu, mai stau 2 staţii şi dacă tot necunoscut e, mă dus să întreb.

Între timp, urcă o negresă cu două fetiţe- în uniformă şcolară. Se aşează în spatele meu şi încep o conversaţie despre de la ce vârstă eşti adolescent, tânăr şi apoi bătrân. Argumente peste argumente.
– My mom told me that I’m a child, not a teenager yet.
– Ye’ but my mom told me that teenagers are between 9 and 17, so I’m almost a teenager.
– My mom is older then your mom, so my mom is right, because she knows more things.

A urmat o întreagă dezbatare cu My mom şi clasificări de vârste, iar eu mă pierdusem undeva între Birmigham şi amintirile din copilărie. Văd un panou cu indicaţii. Ieşim din oraş. Bun, îmi zic, acum ar fi momentul să cobor şi să întreb. Bineînţeles că luasem autobuzul greşit, ştiam asta cu jumătate de oră în urmă, dar nu mă grăbeam nicăieri, de ce să nu mă fi plimbat?

Am văzut cartiere noi- de oameni bogaţi. Am văzut 2 maşini frumoase, sediul BMW şi un husky. Am văzut 7 oameni făcând jogging şi am auzit două rusoaice vorbind despre colţunaşi cu carne. Am învăţat că nr 87 nu mă aduce acasă, ci 82. Am înţeles că, uneori, e bine să te rătăceşti, ca să te descoperi.

Ploaia şi Anglia

Vă amintiţi când vă spuneam, înainte de a veni în Anglia, că o să îmi fie trist şi lehamite de ploile din aici? Dar nici că o să spun că e bine, frumos, soare şi nu plouă, că mi-e frică să nu se întoarcă împotriva mea, cum spune vorba aia: –nu zi hop, până n-ai sărit.

Adevărul e că, în cele 4 luni de când sunt aici, a plouat de maxim 10 ori- ploi scurte, necesare, la urma-urmei. Sunt tare curioasă cum o să fie în perioada următoare, în special în sezonul de vară.

Străin

Nu-i bine. Nu-i bine nici aşa, nici aşa, nicicum. Ce e fericirea mea pe lângă nefericirea celorlalţi? Dar ce e nefericirea mea pe lângă fericirea altora? Pe toate le poate face omul, dar ca să fie fericit are nevoie de cel puţin încă o persoană.

Şi nu mă bucură nici jobul, nici şcoala, nici Anglia, nici Londra, nici autobuzele roşii, nici vacanţele, nici cadourile, nici planurile de viitor. Nimic nu-mi încape în minte- ocupată şi preocupată fiind cu alte planuri- poate mai mici, dar posibile în orice colţ de lume.

Sunt mulţumită, foarte, cu tot ce mi s-a dat, dar mă simt de parcă m-aş cufunda în cutii frumos ambalate, fără să apuc să le desfac, ca să văd ce e înăuntru. Îmi vine să urlu şi nu ştiu dacă de nervi, de bucurie, de frică, de… Şi-aş lăsa de la mine, dar nu asta e soluţia- am tot rezolvat problemele cu soluţia asta şi n-am ajuns decât la alte probleme.

Aşa m-am săturat de camere străine, de ţări străine, de oameni străini, de limbi străine, de sentimente străine, de bagaje, de stăina din mine. Azi mi-am salutat viaţa, a trecut pe lângă mine, mi-a râs în faţă şi m-a întrebat cât mai am să-mi plâng de milă?

Superstiţie sau… [?]

Dacă plantezi un brad în curte, moare cineva din familie- a mai auzit cineva de superstiţia aceasta? Eu am auzit-o şi în România, şi în Moldova şi în Anglia.

[Poza: Александр Виноградов]

Idiot Awards

Idiot Awards este una din noile emisiuni de pe Canalul 4- cuprinde tot felul e filmuleţe de pe Youtube, momente stupide din alte emisiuni sau, pur şi simplu, idioţeniile vedetelor, mai pe scurt- un fel de Cronica Cârcotaşilor din România.

Dacă vreţi să vedeţi şi alţi idioţi decât vedetuţele noastre, click ➡ Right Here. Vă avertizez că înainte de înregistrarea online sunt nişte reclame, dacă aveţi răbdare să depăşiţi momentul, s-ar putea să vă placă restul. Dacă n-o să vă placă, măcar o să înţelegeţi cu ce fel de umor am de-a face 😆

De ce Anglia? De ce nu?

Sincera sa fiu, nu umbla cainii cu covrigi in coada (poate si pentru ca NU EXISTA caini comunitari pe aici) si nici nu curg rauri de lapte. Dar, pana la urma, de ce sa nu-ti iesi putin din normal, sa iti iei pur si simplu bilet si sa vezi cum e si in alta parte?

Nu stiu cand ne-a venit ideea cu Anglia, dar era in perioada cand imi cautam un master in Romania si am terminat prin a cauta o scoala in Birmingham. “- Hai s-o facem si pe asta, sa avem ce povesti la copii.”

Tinerii de aici nu se gandesc sa dea la master, imediat dupa ce termina facultatea. Ei se gandesc unde sa mai calatoreasca, pe unde sa mai faca schimb de experienta, sa dea la master in America, in Italia, in Franta? Nu daca sa dea la Cluj sau Bucuresti. Iar gandirea aceasta ne lipseste noua, din pacate.

Avem frica aceasta in noi, ca n-o sa reusim la cel mai bun liceu, la cea mai buna facultate. Ca nu te duce mintea sa fii medic sau inginer, ca doar asa reusesti si, atunci, dai la orice alta facultate, daca te ajuta Dumnezeu sa intri la buget. Dupa facultatea, NEAPARAT master, altfel nu esti om la locul tau. Ce master?- unde se poate intra la buget.

Pentru mine, acum, e o experienta de un an. Daca n-o sa-mi placa, o sa revin in tara- pentru ca si in tara se poate. Daca o sa imi placa, o sa raman sau, de ce nu, o sa plec si mai departe. Incep sa vad lucrurile cu alti ochi si imi doresc sa scap de plictiseala si monotonia din sange- aceea de a face totul asa cum zic ceilalti, ca la carte. Care carte?

Hey you

Sunt bine, sper ca maine sa am putin net. M-am mutat pe Reginald Road 🙂 sa-mi scrieti scrisori.
A plouat o singura data de cand am venit aici, cu toate astea, e un frig de mori. Dimineata e ceata si bruma, zici ca a nins peste noapte.
P.S. daca mi-as face bagajul din nou, mi-as lua cu totul altceva 😆

UK, love and Uggs

Majoritatea fetelor de aici poarta Uggs, de toate marimile si toate culorile. Culmea e ca unele poarta Uggs imblanite, iar altele poarta balerini, fara dres, desi afara este destul de frig. Am vazut chiar si fete cu sandale, tip romane. Yep.

Citisem recent ca printre articolele vestimentare care nu le plac baietilor se numara si incaltamintea Uggs si eram curioasa sa aflu si parerea baietilor din Romania.

Personal, imi plac pentru ca sunt foarte comozi si daca stii sa ii asortezi, ii poti purta si cu blugi, si cu fusta, si cu pantaloni scurti sau rochita. Au sexualitatea lor. Cred ca printre primele cumparaturi o sa se numere o pereche de Uggs, cu o culoare sau un imprimeu mai deosebit.

P.S. fetele sunt destul de dragute, au un stil de a se imbraca, vrei-nu vrei intorci capul. Nu exista mare diferenta intre stilul lor si stilul abordat de tinerii din Romania, dar parca au mai mult gust. Plecasem cu ideea preconceputa ca americancele si englezoaicele sunt grase si urate, ei bune, englezoaicele sunt foarte frumoase si stilate. Bineinteles, padure fara uscaturi nu exista.

Grapefruits se englezeşte

Azi îmi fac bagajul, luni o să plecăm din Bucureşti, iar din Londra o să plecăm spre noua noastră casă: Birmingham, al doilea oraş, ca mărime, din Anglia. Am emoţii, mi-e frică, dar sunt şi curioasă de ceea ce v-a urma.

Cel mai probabil n-o să am acces la internet, până o să ne instalăm, dar promit să îmi notez fiecare impresie de acolo, iar la primul contact online, să împărtăşesc cu voi experienţa unui nou început.

Momentan nu ştiu cum să vă transmit emoţia asta vitaminoasă. Mi-e frică de zborul cu avionul, mi-e frică de vremea de acolo, mi-e frică de eventualele dezamăgiri, dar ard de nerăbdare să fiu acolo, să cunosc alţi oameni, să citesc alte ştiri, să văd alte emisiuni TV.

Dacă am timp până la plecare, o să mai fiu pe aici, cu gânduri bune. Dacă nu, stau cocoţată pe bagaj, implorându-l să “pape” toate lucrurile de care am nevoie, dar dorul şi dragostea sunt mereu neîncăpătoare.

 

Nu sunt blogger cu naţionalitate…

N-am fost niciodată naţionalistă, am simţit undeva în suflet, încă de mică, că o să plec şi, cu riscul de a fi privită urât, nu m-am simţit niciodată mai moldoveancă decât româncă. N-am crezut niciodată că suntem mai cu moţ independent, doar pentru că avem o istorie de o vârstă cu fratele meu mai mic şi o limbă cu două tăişuri.

Poate aşa îmi explic indignarea unora de ce n-am trâmbiţat în blogosferă că sunt blogger moldovean, să fiu mândră de ce a putut să facă ţara din mine. Pardon, dar de câţiva ani, pentru mine ţară reprezintă doar casa mea, familia mea şi câţiva prieteni care mi-au mai rămas dincolo. Atât, chiar dacă am fost la vot şi la manifestaţii.

Da, sunt oameni care au reuşit, chiar şi în condiţiile de acolo, sunt bloggeri moldoveni care scriu extraordinar, sunt oameni de suflet, dar pentru mine… pentru mine a devenit un drum de 7-8 ore, cu trecere prin vamă, unde oamenii încă îşi mai riscă sănătatea, ascunzând prin haine pachete de ţigări, să le vândă în România, ca să-şi poată plăti lumina acasă. Nu vorbesc de contrabandă, vorbesc de câteva pachete, pentru care, dacă sunt prinşi, plătesc amendă.

Nu mi-e ruşine că sunt moldovean, aşa cum n-o să îmi fie ruşine nici în Anglia cu statutul de român. Am considerat dintotdeauna că naţionalitatea nu ţi-o oferă nici culoarea de pe paşaport, nici culoarea pielii, ci omenia. Eu nu sunt blogger cu naţionalitate, scriu pe un spaţiu liber.

 

Home sweet home

Plec în seara aceasta acasă, să stau puţin cu familia mea, înainte de a pleca în Anglia. Mâine dimineaţă o să fiu în Chişinău, iar de acolo o să simt mirosul de plăcinţele moldoveneşti.

Aveţi grijă de voi. V-am vitaminizat!

A mai rămas o lună şi 11 zile!

Ştiţi când în clasele primare ni se dădea la şcoală să facem compuneri pe bază de imaginaţie: “-Ce ai lua cu tine pe o insulă?” şi mă gândeam pe atunci: “-Când Dumnezeule o să ajung eu pe o insulă ca să îmi imaginez aşa ceva?”

Se pare că răspunsul la întrebare a apărut acum, pentru a mi se demonstra că “necunoscute sunt căile Domnului” şi sincer, o să am nevoie de ceva imaginaţie ca să pot renunţa la multe din lucrurile de aici, pentru că o să plec doar cu o geantă. O geantă!!!

Sunt zile când îmi vine să împachetez, sunt zile când mi se face frică de plecare. Încă nu pot să cred şi mai am atâtea de rezolvat până la plecare, inclusiv o călătorie acasă, în Moldova, de data aceasta ca cetăţean străin. Sper să nu mă împuşte ăia la vamă.

Rain and U.K.

Aşa-mi imaginez eu Anglia. Sper să nu-mi ruginească sufletul acolo…

şi la alţii se opresc lucrările-din cauza unei gâşte!

Oraşul Birmingham, al doilea ca mărime din Anglia, găzduieşte, pe terenul unde urma să se construiască un hotel de lux, o gâscă canadiană, specie protejată prin lege, care si-a depus oule între ruinele de acolo. Astfel, proiectul de 150 de milioane de dolari, a fost oprit. Ba mai mult, pentru protejarea gâştei, s-a angajat un paznic care o veghează 24 de ore din 24. Nu e o glumă. Sunt sigură, de altfel, că şi în România se face la fel.

Merci Panseluţa pentru Sursă.