N-am fost niciodată naţionalistă, am simţit undeva în suflet, încă de mică, că o să plec şi, cu riscul de a fi privită urât, nu m-am simţit niciodată mai moldoveancă decât româncă. N-am crezut niciodată că suntem mai cu moţ independent, doar pentru că avem o istorie de o vârstă cu fratele meu mai mic şi o limbă cu două tăişuri.
Poate aşa îmi explic indignarea unora de ce n-am trâmbiţat în blogosferă că sunt blogger moldovean, să fiu mândră de ce a putut să facă ţara din mine. Pardon, dar de câţiva ani, pentru mine ţară reprezintă doar casa mea, familia mea şi câţiva prieteni care mi-au mai rămas dincolo. Atât, chiar dacă am fost la vot şi la manifestaţii.
Da, sunt oameni care au reuşit, chiar şi în condiţiile de acolo, sunt bloggeri moldoveni care scriu extraordinar, sunt oameni de suflet, dar pentru mine… pentru mine a devenit un drum de 7-8 ore, cu trecere prin vamă, unde oamenii încă îşi mai riscă sănătatea, ascunzând prin haine pachete de ţigări, să le vândă în România, ca să-şi poată plăti lumina acasă. Nu vorbesc de contrabandă, vorbesc de câteva pachete, pentru care, dacă sunt prinşi, plătesc amendă.
Nu mi-e ruşine că sunt moldovean, aşa cum n-o să îmi fie ruşine nici în Anglia cu statutul de român. Am considerat dintotdeauna că naţionalitatea nu ţi-o oferă nici culoarea de pe paşaport, nici culoarea pielii, ci omenia. Eu nu sunt blogger cu naţionalitate, scriu pe un spaţiu liber.