Intoarsa in Romania, Andreea se intalneste cu Mica. Desi a incurajat-o sa pastreze sarcina, convinsa ca Alex ar accepta-o indiferent de aceasta situatie, Mica insista asupra avortului si ii cere ajutorul. In urma avortului, Mica a suferit o hemoragie puternica si, pentru ca era prea slabita din cauza perioadei in care a stat in coma, dar si a antrenamentului solicitant de la balet, moare. Mircea afla despre avort si despre faptul ca era copilul lui abia dupa decesul Micai. Alex se reintoarce in Romania dupa 4 luni de spitalizare in Austria, dar nu reuseste sa ajunga la inmormantare.
Andreea ii ramane alaturi, dar numai pentru a-l ajuta cu recuperarea fizica, el inca fiind imobilizat intr-un scaun cu rotile. File din jurnalul lor au fost publicate in monitorul local.
“Ne-am iubit cu fiecare pagina a jurnalului, asta pentru ca exista lucruri care nu se pot scrie.”- a fost ultima fraza scrisa de Mica in jurnal.
Citeste tot Jurnalul lor.
“Maine, Andreea, bruneta frumoasa foc, pleaca in Romania. Perioada de practica la spitalul din Austria s-a sfarsit, iar eu regret nespus. Au fost zile in care ma prefaceam ca dorm numai sa stiu ca sta cu mine in salon, ma tinea de mana si respira greu cand se apropia sa ma sarute pe frunte. I-am povestit tot despre Mica si i-am spus si de sarcina ei. Mi-a promis ca la intoarcere in Romania o sa o contacteze ca sa o ajute intr-un fel. Cred ca a facut referire la un avort, mi-a fost frica sa intreb, pentru ca nu stiu ce as putea sa spun. Recuperarea mea nu da nici un rezultat, dar eu sunt optimist. Ma bucur ca tata s-a integrat si a reusit sa isi gaseasca un servici. Mica mi-a zguduit sufletul si inca nu-mi dau seama daca intr-un sens negativ sau pozitiv. Nu stiu de ce ma incapatanez sa raman alaturi de ea si nu stiu daca n-o parasesc acum pentru ca ii este greu sau pentru ca o iubesc. Nu sunt idiot si stiu ca copiii nu sunt adusi de barza, eu i-am respectat mereu decizia cand a zis ca inca nu e pregatita, dar se pare ca momentele mele de criza din timpul comei au excitat-o teribil. Dar nu mai vreau sa judec fara sa stiu toate detaliile si, poate, intr-adevar, timpul le vindeca pe toate…”
” Azi am avut curajul sa-l sun pe Alex. Aflasem de la mama ca a iesit din coma, dar ca e mobilizat la pat. Am plans ambii la telefon cateva minute, nu ne-am vorbit, am reusit doar sa ne spunem “buna”. A revenit el dupa cateva clipe si am inceput sa ne cerem iertare unul altuia, sa ne spunem “te iubesc” si “mi-e dor de tine”. In momentul acela am simtit ca ii datorez toata lumea mea si i-am spus “sunt insarcinata”. Mi-a inchis telefonul, in cazul lui nu exista speranta “e al meu?”, pentru ca n-am facut dragoste niciodata cu el, ii spuneam pe atunci ca sunt fata cuminte. Mi-a trimis mesaj dupa cateva ore si mi-a spus: daca tu vrei sa imparti ce ai cu mine, ceea ce e al tau, e si al meu. Cu Mircea nu am reusit sa discut, dar cred ca vreau sa renunt la acest copil. Nu mi-l doresc, nu acum!”
“Desi aveam aceasta teama de cateva zile, azi mi-am luat inima in dintit si am mers la farmacie. Am luat mai multe teste si…sunt insarcinata, fara nici o indoiala. Stiu ca am fost luati de val atunci, dar nu stiu unde mi-a fost capul sa am incredere in Mircea. Simt ca mi se prabuseste lumea de sub picioare. Am incercat sa-i zic lui Mircea, dar el tot ce aude e BALET si nu am avut curajul sa-i spun pana la capat. Parintilor mei nu le pot spune asta prin telefon, ar fi prea socant pentru ei. Nu ma simt in stare sa ma mai antrenez. Abia astept sa mergem acasa. Mi-e dor de Alex…”
“Cand m-am trezit, am vazut-o stand langa patul meu, tinandu-ma de mana cu mana ei dreapta si citind din jurnal, dand pagina incet cu varful degetelor mainii stangi, oarecum incomod, ca un hot de comori. Din ochi ii curgeau lacrimi, dar coltul gurii trada un zambet dulce. Imbracata intr-un halat alb, cu parul brunet, prins in coc, o suvita ii cade pe dupa urechi. Ochi albastri, senini, gene negre clipind des. M-am uitat la ea pret de cateva clipe, dar ea nu si-a ridicat ochii de pe paginile jurnalului. S-a obisnuit probabil, stiind ca eu dorm mereu, de cateva zile. Si-a muscat putin buza, iar asta a facut sa-mi tresara mana. Speriata a sarit de pe scaun si, naucita de cele intamplate, a bagat jurnalul meu in buzunarul halatului. A iesit repede din salon si a chemat medicul de garda. Vestile medicului nu au fost tocmai incatatoare, sunt paralizat de la mijloc in jos si, desi stiu ca am acea parte a corpului si am senzatia ca imi misc picoarele…eu nu simt nimic. Dupa ce a plecat medicul, bruneta mi-a adus jurnalul si mi l-a pus pe pat. N-am mai vazut o austriaca bruneta cu ochi albastri si atat de frumoasa. Cand a iesit din salon mi-a zis: “Mica e o norocoasa”. Putin socat de cuvintele in romana mi-am dat seama cat de tampit pot fi…cum putea o austriaca sa citeasca un jurnal scris in romana…deci…e romanca, dar ce cauta in Austria? De ce aici? Care e povestea ei? Da, Mica e o norocoasa. Tata mi-a povestit deja de concursul din Moscova, sunt foarte fericit pentru ea…A fost in coma….simt ca au trecut zeci de ani pe langa mine…”
“A fost minunaaaaaaaaaaaaaaat, am luat locul 1 la perechi. Toata echipa e foarte multumita, eu nu am cuvinte, Mircea e si el foarte fericit. Urmeaza un turneu luuuuung si sunt foarte incantata. Mama si tata sunt si ei foarte fericiti. De Alex nu stiu nimic, mi-a zis Vera ca nu da nici un semn ca si-ar reveni, a suferit o trauma la cap, iar coloana… In timpul dansului m-am gandit doar la el si fiecare pas l-am facut cu gandul la el. Cu Mircea nu s-a mai intamplat nimic, evitam oarecum subiectul…Ne-am dat seama amandoi ca am fost luati de val, am fost amandoi stresati si tensionati…
“Sunt de 3 zile in Moscova, astazi am facut un tur prin Piata Rosie, bisericile sunt minunate. Seara ne-am intors in camera, de acasa nici o veste. Alex inca e in coma. Scriu jurnalul fara nici un sentiment. Le-am pierdut. Aseara, dupa repetitii, am ramas cu Mircea in sala si am repetat pasii noi. La un moment dat, am cazut, iar el m-a luat in brate. Am inceput sa plang, sa-i spun ca doar eu sunt vinovata de toate cele intamplate…Si……….la un moment dat, ne-am sarutat. Eram atat de vulnerabila, suparata, trista…Am simtit buzele lui fierbinti, am inchis ochii si il vedeam pe Alex si nu ma mai saturam de buzele lui Mircea. Nu stiu daca imi pare rau. Nu pot sa zic la nimeni. Scriu doar acest jurnal, atat de mizerabil prin continutul sau. Simt ca alunec in prapastie si nu am nimic de ce sa ma agat. Am facut dragoste cu Mircea si am plans. L-am inselat pe Alex si plang. Dar…daca nu se trezeste niciodata sau se trezeste paralizat? Sau…poate eu nu-l mai iubesc…”
Imi fac bagajele, mi-as dori sa fug de acasa, sa trec vama fraudulos…sa fac orice numai sa fiu alaturi de el. Maine mergem cu trupa de la balet la concursul de dans din Moscova. O sa fiu plecata o saptamana, sa speram ca ajungem in finala. Colegii mei au organizat o strangere de fonduri pentru Alex, sunt alaturi de mine, nu pot nici eu sa-i dezamagesc, de accea, trebuie sa dau ce e mai bun la concurs. Mircea, partenerul meu isi pune toata speranta in mine sa castigam locul 1 la perechi. Nu pot sa-i stric viitorul in dans, din partea mea…dansul a murit in ziua in care Alex nu a mai putut sa ma duca la repetitii. Tata mi-a promis ca o sa ma informeze de indata ce afla ceva…Stiu ca o sa se faca bine, nu se poate altfel. Il iubesc mult de tot si nu pot sa-l pierd acum…”
“De ce Doamne trebuie sa-ti scriu rugaciuni, de ce Doamne toate s-au indreptat impotriva noastra…de ce atata rau pentru noi doi… Sunt deja doua zile de cand …:
” Am ajuns in sfarsit acasa, n-am reusit sa scriu in spital mai nimic din cauza perfuziilor. Am dormit mai tot timpul. Azi au ajuns baietii din Germania, Alex nu a venit cu ei. Incep sa-mi fac griji, baietii spun ca a plecat cu masina lui Vlad, nu a anuntat pe nimeni. Vera spune ca a vorbit cu el in dimineata respectiva, se pare ca el nu a stiut ce mi s-a intamplat…si ca i-ar fi spus Verei ca vine imediat acasa. Am mers deja la politie, ni s-a spus ca ultima oara a fost inregistrat la vama din Germania. Simt ca innebunesc la fiecare sunet al telefonului, nu mai stiu ce sa cred, nu mai inteleg nimic din ce se intampla. Cine ar fi stiut ca toate au sa ajunga pana aici? Cine? Cred ca asta e pedeapsa mea pentru ce am facut, dar Doamne, sa nu mi-l iei pe el. As putea sa renunt, sa stiu ca nu ma mai vrea, sa-l vad fericit pe strada, chiar si cu o alta fata, dar sa-l vad…De ce toate sunt impotriva noastra? …il iubesc, mi-e dor de el…”
“Mi s-a spus ca am fost inconstienta 7 zile. Pentru mine a durat o eternitate,totusi, nu-mi amintesc nimic. Stiu doar ca am avut un somn profund. Ma simt vinovata pentru ce am facut, si, desi ceilalti nu mi-au zis nimic, stiu ca au suferit, mai ales mama si tata. Acum cand i-am revazut imi dau seama ca sunt prea importanti pentru mine ca sa renunt la ei pentru cine nu merita. Toata lumea evita subiectul “Alex”, probabil pentru a nu intra in amanunte si pentru a nu ma face sa ma simt vinovata de ce am facut. Stiu ca nu a fost langa mine, l-as fi simtit. Am reusit sa citesc mesajele din telefonul Verei fara ca ea sa stie. L-a anuntat inca din ziua nenorocirii, iar din al doilea mesaj am inteles ca el e plecat in Germania…Din partea lui, nici un mesaj. Si cand te gandesti ca mi-as fi dat viata pentru el…De azi o sa traiesc viata din plin, de azi o sa ma bucur de fiecare clipa, de azi eu decid pentru viata mea, dar nu asa cum am crezut eu ca e mai bine ultima oara…”
