Concert grandios la Londra (29 iunie 2014) “Mândru-i neamul românesc”

Eu nu eram mare iubitoare de muzică populară până m-am măritat. Octavian însă îmi mai cântă câte un “Fa Marie, cu bariz…” şi toate’s mai frumoase acolo unde e armonie şi puţină tradiţie. Drept urmare, duminică ne găsiţi acolo, împreună cu Kevinuţ. Până prinde el gust de Beyonce şi Rihanna, îi mai servim şi muzică de acasă!

Eu merg mai mult pentru Orchestra Lăutarii, împreună cu maestrul Nicolae Botgros şi Ion Paladi, care ne-a făcut nunta o adevărată petrecere, cu veselie de nu-mi mai venea să trecem la tradionalul “dezbrăcat al miresei”. Desigur, alături de ei, alţi îndrăgiţi interpreţi atât din România, cât şi Republica Moldova – SOFIA VICOVEANCA, MARCEL PAVEL, CONSTANTIN ENCEANU, LIDIA BEJENARU, NICOLAE GLIB, MARIANA IONESCU-CAPITANESCU, IOANA CAPRARU, NICUSOR IORDAN, CRISTIAN POMOHACI, NICOLAE CIUBOTARU, CRISTI BOTGROS,

Prezinta- IULIANA TUDOR.

Bilete se vând online AICI. Preţul biletelor, în funcţie de locurile alese variază între  £19.99 şi £69.99. Spuneţi şi la prieteni, să ne veselim împreună.

 

 

Cum să reuşeşti în viaţă

Nu ştiu sigur dacă eram încă la liceu sau la facultate, deja, când gândeam că, dacă e să pleci undeva în călătorie, trebuie să ai un iubit bogat care să te ducă, călare pe cal alb sau, cel puţin, în maşini BMW full options. Sau Mercedes, după caz.

Încă regret teama pe care am avut-o, precum că nu pot să fac asta şi singură, că am nevoie de un el să rezerve biletele de avion sau camerele de hotel. Încă regret aşteptările pentru evenimentele speciale pentru alţii, precum Valentine’s Day, ca să plec[ăm] undeva. Continue reading

My precious

Sunt în căutare de nişte cărţi, aşa că i-am instruit pe ai mei, să le caute, dacă găsesc anticariate sau magazine charity în drumul lor, prin Londra. Fratele meu şi-a luat rolul în serios- am găsit lista în pantaloni, alţii decât acum 3 săptămâni. Semn că îi pasă. Dimineaţă îmi zice:

– Mai eşti bosumflată că te-ai întors?
– Mhhm, zic.
– Ştii lista aia cu titluri de cărţi?
– Daa, zic eu entuziasmată, ai găsit ceva?
– Nu. Nici nu mai caut.
– Lasă-mă în pace, dar, şi ia de fă-ţi singur ceai, îi spun eu, botoasă foc, punând pacheţelul de ceai la locul lui, în cutie.
– Am găsit numai una.
– Pe care, îl întreb, cu răsărit de soare în priviri, scotând iar pacheţelul de ceai, nesigură, încă, de să i-l pun în cană sau nu. Să vedem, de se merită.
– M-am gândit că, talentată, eşti. Aparat foto, ai. De călătorit, slava Domnului. De citit, îţi place. Ce zici de o carte toate în una?
– Zic că îţi trebuie cafea, nu ceai. Despre ce vorbeşti?
– Despre asta, zice el, şi îmi întinde un Amazon Kindle. Gata, oficial eşti a gadget girl.

Oficial I am a happy girl. My precious. My precious Kindle  brother. Mulţumesc!

Tu laşi bacşiş?

bacșíș (bacșíșuri), s. n. – Sumă de bani dată peste plata cuvenită; (a da bacșiș; a mitui); bacșișar, s. m. (persoană ușor de mituit). 

Din experienţa mea de chelneriţă focoasă, cu zâmbet de milioane, trebuie să recunosc- un bacşiş de 5, 10, 20+ lire, îţi face ziua mai frumoasă şi portofelul mai de pus la dietă. Eu n-am zâmbit, totuşi, pentru bani- nici că m-am purtat mai frumos, cu un client, doar ca să-l conving să mă plătească peste ce putea patronul. Nu, nici nu m-am purtat mai urât cu cei care nu lăsau bacşiş, deşi erau clienţi fideli, de ştiam la ce oră exact să scuip în mâncare, doar-doar să mă răzbun.

– No smile, no tips!, obişnuia să zică un client.
– No money, no smile!, îi răspundeam, în glumă.

Să lucrezi cu oamenii e un lucru extraordinar, indiferent dacă o faci în calitate de medic, şofer, consultant, chelner, profesor sau psiholog. Să-ţi placă să lucrezi cu oamenii, chiar şi în zilele când te simţi neom sau ei, oamenii, se comportă ca nişte animale. Chiar şi atunci. Ei bine, din experienţa mea, de chelneriţă, am învăţat că nu trebuie doar să zâmbeşti, ca să primeşti, ci trebuie să-i faci să zâmbească, ca să dăruiască.

Eu chiar întrebam oamenii ce mai fac, cum o mai duc, dacă le-a murit şeful, să-mi zică şi mie cum, glume din astea, pe care le savuram noi, chelneriţele. Nu m-am făcut niciodată că plouă, când se întreceau unii cu glumele, nici că mi-am ridicat fusta mai sus, ca să am mersul mai sexy; nu, nici nu m-am aplecat cât permite decolteul. Am ridicat mereu sprângeana dreaptă, în semn de protest, la glumiţele expirate, ca bananele negre. Şi i-am zis şefului, din prima că, dacă clientul nu respectă, eu nu-l respect. Nici nu-l servesc.

Nu, nu m-am plâns niciodată când ridicam nota, iar acolo nu găseam bani în plus. Indiferent dacă se întâmpla la sume de peste 500 de lire sau la sume de doar o liră. Nu cred şi nu aprob acest comportament, indiferent dacă eşti medic, frizer, cizmar sau văcar. Nu sunt ipocrită, bineînţeles că, un ban în plus, e mereu binevenit, dar nu ca şi obligaţie. Dacă e forţat, mă simt de parcă mi-aş fi vândut zâmbetul, ca după aceea să declar că am fost violată.

Simţeam când bacşişul e lăsat din obligaţie şi când era dat aşa, ca de la zâmbet la zâmbet. Cu primii plăteam la chirie, cu restul… cumpăram de-ale sufletelui. Post inspirat din aroganţa unui bancher. Bogăţia nu vine întotdeauna din portofel, aşa cum nici modestia dintro inimă mărinimoasă. Mie, în general, nu-mi plac săracii care se plâng, pentru că bogaţii nu le dau, degeaba.

Am pierdut avionul

E ultima oară când mai zbor cu o campanie de low cost. Ăştia nu au niciun respect pentru pasageri; la ei se aplică vorba aceea “la aşa bani- aşa servicii”, deşi nu mi se pare că sunt chiar gratis zborurile. Nu e nici prima oară când se întâmplă aşa, nu mie, dar ştiu, în general, situaţii în care oamenii se plâng de companiile low cost. Aici intră, desigur, şi vina aeroporturilor.

Am ajuns, nu cu 2 ore, ci cu 3 ore mai devreme. Aveam şi check in-ul făcut online. Aşteaptă, deci, Marie, să se afişeze poarta de îmbarcare. Au afişat numărul porţii la 2.30, iar la 2.45 nu se mai putea îmbarca- când zborul meu era la 3.10, iar la verificarea lucrurilor personale era o coadă cât casa cea mare. N-ai cui să te plângi, pentru că ei, foarte amabil, îţi propun următorul zbor.

Unde ajunge, deci, low costu-ul meu? La dublu? Sincer, dacă nu aveam plătit deja return-ul, nici că mai plecam. Aştept, acum, următorul zbor, împreună cu alţi 12, la fel de ghinionişti ca mine. Oamenii încă urcau în avion când pe noi ne-au trimis să ne luăm bagajele! Cum să nu te enervezi? Cum să nu-ţi promiţi că nu mai zbori cu compania lor de rahat?

P.S. Nu mai zbor cu EasyJet sau cu WizzAir. Dacă ţi s-au întâmplat şi ţie astfel de situaţii, te aştept să ne amărâm aici, împreună, la o felie de grapefruit. Sper să ajung, azi, la Amsterdam. M-am împrietenit deja cu ceilalţi dutch, eu cu accent românesc, ei cu accent olandez, de-o dragoste să îţi exprimi furia. Noi să fim sănătoşi şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!

Ochii tăi, ca două stele- pe cerul înnorat

Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie  mai tare că, deh’, e praf de stele.

Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.

Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită?     – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.

Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.

“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.