Concert grandios la Londra (29 iunie 2014) “Mândru-i neamul românesc”

Eu nu eram mare iubitoare de muzică populară până m-am măritat. Octavian însă îmi mai cântă câte un “Fa Marie, cu bariz…” şi toate’s mai frumoase acolo unde e armonie şi puţină tradiţie. Drept urmare, duminică ne găsiţi acolo, împreună cu Kevinuţ. Până prinde el gust de Beyonce şi Rihanna, îi mai servim şi muzică de acasă!

Eu merg mai mult pentru Orchestra Lăutarii, împreună cu maestrul Nicolae Botgros şi Ion Paladi, care ne-a făcut nunta o adevărată petrecere, cu veselie de nu-mi mai venea să trecem la tradionalul “dezbrăcat al miresei”. Desigur, alături de ei, alţi îndrăgiţi interpreţi atât din România, cât şi Republica Moldova – SOFIA VICOVEANCA, MARCEL PAVEL, CONSTANTIN ENCEANU, LIDIA BEJENARU, NICOLAE GLIB, MARIANA IONESCU-CAPITANESCU, IOANA CAPRARU, NICUSOR IORDAN, CRISTIAN POMOHACI, NICOLAE CIUBOTARU, CRISTI BOTGROS,

Prezinta- IULIANA TUDOR.

Bilete se vând online AICI. Preţul biletelor, în funcţie de locurile alese variază între  £19.99 şi £69.99. Spuneţi şi la prieteni, să ne veselim împreună.

• Adresa:EXCEL LONDON; E16 1XL
• Data:29 Iunie 2014 16:00 pm
• Accesul de la:14:00 pm. Concertul începe la ora 16.00

 

 

Cum să reuşeşti în viaţă

Nu ştiu sigur dacă eram încă la liceu sau la facultate, deja, când gândeam că, dacă e să pleci undeva în călătorie, trebuie să ai un iubit bogat care să te ducă, călare pe cal alb sau, cel puţin, în maşini BMW full options. Sau Mercedes, după caz.

Încă regret teama pe care am avut-o, precum că nu pot să fac asta şi singură, că am nevoie de un el să rezerve biletele de avion sau camerele de hotel. Încă regret aşteptările pentru evenimentele speciale pentru alţii, precum Valentine’s Day, ca să plec[ăm] undeva.

My precious

Sunt în căutare de nişte cărţi, aşa că i-am instruit pe ai mei, să le caute, dacă găsesc anticariate sau magazine charity în drumul lor, prin Londra. Fratele meu şi-a luat rolul în serios- am găsit lista în pantaloni, alţii decât acum 3 săptămâni. Semn că îi pasă. Dimineaţă îmi zice:

– Mai eşti bosumflată că te-ai întors?
– Mhhm, zic.
– Ştii lista aia cu titluri de cărţi?
– Daa, zic eu entuziasmată, ai găsit ceva?
– Nu. Nici nu mai caut.
– Lasă-mă în pace, dar, şi ia de fă-ţi singur ceai, îi spun eu, botoasă foc, punând pacheţelul de ceai la locul lui, în cutie.
– Am găsit numai una.
– Pe care, îl întreb, cu răsărit de soare în priviri, scotând iar pacheţelul de ceai, nesigură, încă, de să i-l pun în cană sau nu. Să vedem, de se merită.
– M-am gândit că, talentată, eşti. Aparat foto, ai. De călătorit, slava Domnului. De citit, îţi place. Ce zici de o carte toate în una?
– Zic că îţi trebuie cafea, nu ceai. Despre ce vorbeşti?
– Despre asta, zice el, şi îmi întinde un Amazon Kindle. Gata, oficial eşti a gadget girl.

Oficial I am a happy girl. My precious. My precious Kindle  brother. Mulţumesc!

Tu laşi bacşiş?

bacșíș (bacșíșuri), s. n. – Sumă de bani dată peste plata cuvenită; (a da bacșiș; a mitui); bacșișar, s. m. (persoană ușor de mituit). 

Din experienţa mea de chelneriţă focoasă, cu zâmbet de milioane, trebuie să recunosc- un bacşiş de 5, 10, 20+ lire, îţi face ziua mai frumoasă şi portofelul mai de pus la dietă. Eu n-am zâmbit, totuşi, pentru bani- nici că m-am purtat mai frumos, cu un client, doar ca să-l conving să mă plătească peste ce putea patronul. Nu, nici nu m-am purtat mai urât cu cei care nu lăsau bacşiş, deşi erau clienţi fideli, de ştiam la ce oră exact să scuip în mâncare, doar-doar să mă răzbun.

– No smile, no tips!, obişnuia să zică un client.
– No money, no smile!, îi răspundeam, în glumă.

Să lucrezi cu oamenii e un lucru extraordinar, indiferent dacă o faci în calitate de medic, şofer, consultant, chelner, profesor sau psiholog. Să-ţi placă să lucrezi cu oamenii, chiar şi în zilele când te simţi neom sau ei, oamenii, se comportă ca nişte animale. Chiar şi atunci. Ei bine, din experienţa mea, de chelneriţă, am învăţat că nu trebuie doar să zâmbeşti, ca să primeşti, ci trebuie să-i faci să zâmbească, ca să dăruiască.

Eu chiar întrebam oamenii ce mai fac, cum o mai duc, dacă le-a murit şeful, să-mi zică şi mie cum, glume din astea, pe care le savuram noi, chelneriţele. Nu m-am făcut niciodată că plouă, când se întreceau unii cu glumele, nici că mi-am ridicat fusta mai sus, ca să am mersul mai sexy; nu, nici nu m-am aplecat cât permite decolteul. Am ridicat mereu sprângeana dreaptă, în semn de protest, la glumiţele expirate, ca bananele negre. Şi i-am zis şefului, din prima că, dacă clientul nu respectă, eu nu-l respect. Nici nu-l servesc.

Nu, nu m-am plâns niciodată când ridicam nota, iar acolo nu găseam bani în plus. Indiferent dacă se întâmpla la sume de peste 500 de lire sau la sume de doar o liră. Nu cred şi nu aprob acest comportament, indiferent dacă eşti medic, frizer, cizmar sau văcar. Nu sunt ipocrită, bineînţeles că, un ban în plus, e mereu binevenit, dar nu ca şi obligaţie. Dacă e forţat, mă simt de parcă mi-aş fi vândut zâmbetul, ca după aceea să declar că am fost violată.

Simţeam când bacşişul e lăsat din obligaţie şi când era dat aşa, ca de la zâmbet la zâmbet. Cu primii plăteam la chirie, cu restul… cumpăram de-ale sufletelui. Post inspirat din aroganţa unui bancher. Bogăţia nu vine întotdeauna din portofel, aşa cum nici modestia dintro inimă mărinimoasă. Mie, în general, nu-mi plac săracii care se plâng, pentru că bogaţii nu le dau, degeaba.

Am pierdut avionul

E ultima oară când mai zbor cu o campanie de low cost. Ăştia nu au niciun respect pentru pasageri; la ei se aplică vorba aceea “la aşa bani- aşa servicii”, deşi nu mi se pare că sunt chiar gratis zborurile. Nu e nici prima oară când se întâmplă aşa, nu mie, dar ştiu, în general, situaţii în care oamenii se plâng de companiile low cost. Aici intră, desigur, şi vina aeroporturilor.

Am ajuns, nu cu 2 ore, ci cu 3 ore mai devreme. Aveam şi check in-ul făcut online. Aşteaptă, deci, Marie, să se afişeze poarta de îmbarcare. Au afişat numărul porţii la 2.30, iar la 2.45 nu se mai putea îmbarca- când zborul meu era la 3.10, iar la verificarea lucrurilor personale era o coadă cât casa cea mare. N-ai cui să te plângi, pentru că ei, foarte amabil, îţi propun următorul zbor.

Unde ajunge, deci, low costu-ul meu? La dublu? Sincer, dacă nu aveam plătit deja return-ul, nici că mai plecam. Aştept, acum, următorul zbor, împreună cu alţi 12, la fel de ghinionişti ca mine. Oamenii încă urcau în avion când pe noi ne-au trimis să ne luăm bagajele! Cum să nu te enervezi? Cum să nu-ţi promiţi că nu mai zbori cu compania lor de rahat?

P.S. Nu mai zbor cu EasyJet sau cu WizzAir. Dacă ţi s-au întâmplat şi ţie astfel de situaţii, te aştept să ne amărâm aici, împreună, la o felie de grapefruit. Sper să ajung, azi, la Amsterdam. M-am împrietenit deja cu ceilalţi dutch, eu cu accent românesc, ei cu accent olandez, de-o dragoste să îţi exprimi furia. Noi să fim sănătoşi şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!

De Dragobete, la Amsterdam

Vă doresc o zi minunată. Să iubiţi, nu româneşte, nu comercial, nu pentru că aşa se face- ci pentru că aşa simţiţi. Să aduceţi zâmbete pe chipul iubitelor şi satisfacţie, pe cel al bărbaţilor. Eu o să mă plimb pe Red District Light, în ţara tuturor poftelor păcătoase, visând la lalele. V-am vitaminizat!

Ochii tăi, ca două stele- pe cerul înnorat

Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie  mai tare că, deh’, e praf de stele.

Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.

Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită?     – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.

Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.

“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.

Make a wish

Sincer vă spun, am mai văzut tort până acum, nu-i prima oară, chiar dacă pozele arată altceva. Nu mai ştiu ce dorinţă mi-am pus, surprinsă fiind, dar ştiu că m-am gândit la mai multe lucruri, acum ce-o vrea lumânarea, aia să-mi lumineze!

The best birthday present ever!!!

A fost o seară super! Dacă vreţi să mă credeţi, nu mai ştiu când a fost ultima zi de naştere sărbătorită în familie. Doar telefoane de la distanţă, mesaje, cadouri primite în bani- departe fiind, nici nu ştiau ce-mi doresc, nici nu puteau să-mi trimită cutii cu fundiţe roz, în pungi cu “Happy Birthday” pe ele. (Uite cum îmi curg lacrimi de fericire şi emoţii, strânse de atâţia ani. N-am ştiut, până acum, cât de dor mi-a fost, defapt, de oamenii dragi din viaţa mea.)

Desfăceam aseară cutiile de cadouri, strângând frumos până şi plicurile de la felicitări, şi fundele roz, şi hârtia creponată de se uita tata la mine ca la un copil necăjit. Am adormit cu gândul la fiecare moment- tortul în formă de 25, fără ciocolată- că doar sunt alergică! Artificii şi lumânări, flori de le-am cărat cu braţu’, mândră ca o mireasă. Un restaurant turcesc unde au sunat hore moldoveneşti, de au ieşit şi chelnerii la un dans- unde e veselie, găsim limbă comună- şi turc să fii!

Petrecerea surpriză din seara asta

Cum adică a cui? A mea! But don’t worry, I will act surprised!Când zice tata că nu se poate ceva, dă de bănuit. Nu există aşa ceva, pentru el. Prea l-am văzut agitat zilele astea, cu telefoane secrete- de era mama, îl dădea la divorţ!

Acum, na’, mă duc şi eu la coafor, doar aşa- pentru că e sâmbătă. I love my dad!

La o plimbare

Avem veveriţe şi în grădină, le vezi chiar şi prin pomii de pe stradă, dar cel mai bine, presupun eu, se simt în parc, ronţăind alune. Nu le este teamă să se apropie de tine, dacă ai nişte Monkey Nuts, te adoră, chiar.

Am mai găsit în parc băncuţe inscripţionate, iar mesajele mi s-au părut drăguţe. Pozele nu sunt făcute cu o cameră profesională, dar am pus la fel de mult drag în ele, ca orice fotograf. Mi-a plăcut lacul cu păsări, chiar dacă sunt puţin obeze, de la atâtea firimituri…

Loved always and forever

Who loved this park.

Forever Barbara’s soulmate.

Un porumbel gras cât o găină sănătoasă de la ţară.

Pasărea asta e ciudată. Nu cunosc denumirea ei, mă ajută cineva?

Fac orice pentru nişte firimituri de pâine.

Problema biletelor de la Olimpiadă

Cred că nu e zi în care, la televizor, să nu se zică ceva despre Olimpiadă. Momentan, atât oamenii simpli, cât şi autorităţile, sunt revoltate de faptul că, la un eveniment atât de important pentru UK, “amănunte” precum câte bilete mai sunt, la ce preţ şi pentru ce categorii de persoane/ jocuri, nu sunt afişate oficial. “Secretul” autorităţilor oficiale pune la îndoială încrederea populaţiei. 

Suntem nişte hateri

Trăind în UK, unde nu ştii când o să ningă, iarna şi când o să fie cald, deşi eşti în mijlocul lui iulie- îţi este un pic ciudă pe oamenii care se plâng. Întotdeauna. Ba că e prea cald, ba că a nins prea ca în poveşti.

Suntem nişte hateri. Şi de Crăciun, şi de Valentine’s Day, şi de Paşte, şi de Ziua României şi de 8 Martie. Sunt sărbători comerciale, toate, deşi nimeni nu te obligă să cumperi ceva. Just enjoy the damn moment.

Dar noi nu ne putem bucura nici împreună, nici în familie, nici individual. Noi aşteptăm evenimentul doar că să ne plângem de el. Nu există, desigur, locul perfect- de aceea, cred eu, unii încă se mai îndoiesc de existenţa Raiului.

Londra te menţine în formă

Sunt epuizată- şi încă n-am văzut tot! Se spune că în Londra nu se văd stelele, din cauza luminilor. M-am convins singură de asta când, în zona Picadilly Circus, am văzut ce înseamnă viaţă de noapte, aglomeraţie, lumini şi… zumzet de oameni. Mulţi oameni. De toate naţiile şi culorile.

Plec ziua şi mă întorc tot ziua, dar a doua zi. În Londra nu trebuie să fugi niciodată după autobuz, la maxim 10 minute ai altul- unele chiar 24/24. Altele doar noaptea, altele doar ziua. Tren (tip intern), metrou sau autobuz. Aici eşti mereu în mişcare, uiţi să mai mănânci, să mai dormi, să te mai plictiseşti.

Am impresia că n-o să reuşesc, în viaţa asta, să văd tot ce e de văzut în Londra. Îmi place forfota şi aglomeraţia de aici, nebunia de oameni, magazinele deschise nonstop, cluburile deschise zilnic şi multitudinea de puncte turistice. Mă bucur că m-am mutat şi nu regret. Nu regret nimic! I love London. Forever.

Mai multe poze ➡ AICI.

Where on Earth am I?

Eu sunt pierdută în spaţiu. Nu ştiu unde e Nordul, Vestul, Sudul şi Estul nici dacă îmi dai busolă. Eu sunt omul căruia nu-i trebuia Lumea, când are Oamenii. N-am simţul acesta, de a găsi cărăruşe, nici măcar în viaţă. Eu merg pe drumul principal, chiar dacă e cale mai lungă şi mai aglomerată.

Aplicaţia de Google Maps e nelipsită pentru mine! M-am găsit pe hartă, ca să ştiu unde mă poziţionez, pe glob- şi ca să aveţi şi voi idee unde mă aflu. Indiferent că sunteţi în România, UK sau altă ţară. Londra sau alte oraşe.

Şi, ca să nu spuneţi că văd inimioare aiurea sau că Google Maps e îndrăgostit, eu am urmat linia albastră şi am dat un alt contur, cu roşu. Asta e dovada mea că I LOVE LONDON.