Să mă mut?

Cred că mai mulţi dintre voi aţi avut probleme în a publica comentarii pe blog, pe platforma gratuită WordPress. După ce schimbasem tema, nighton mi-a zis că nu se poate comenta şi că se afişează mesajul “That email address is associated with an existing WordPress.com account, please log in to use it.” A încercat să vadă needitat, dacă e ceva în neregulă de la temă sau de la setări, dar se pare că e o problemă de la WordPress. Schimbarea temei n-a fost decât o coincidenţă. Dacă ai impresia că ţi se întâmplă şi ţie, aşa cum i se întâmplă şi lui summerday, şi roşcatei, puteţi citi aici şi aici despre ce se întâmplă şi la case mai mari.

Multe din comentarii ajung în Spam, dar nu toate. Eu aveam în Spam 20 de mesaje, unele vechi de 2 zile, altele de o săptămână- da, eu nu verific şi acolo, probabil restul au fost şterse automat. Îmi pare rău, deci, că nu puteţi să îmi lăsaţi mesaje. Cel puţin unii din voi. Am ajuns la concluzia că, ce e gratuit, e degeaba, aşa că am hotărât să vă întreb: ce ziceţi dacă mă mut pe domeniu propriu, de .ro? Am mai fost întrebată de ce nu fac asta, probabil pentru că m-am obişnuit aici. Am învăţat, însă, în 2011, că lucrurile cu care te obişnuieşti, nu sunt neapărat bune. Aştept încurajările voastre.

Photo: Alex Mazilu

About me

Am actualizat pagina de About Grapefruits, împărtăşind cu voi o poveste adevărată, pe care n-am mai spus-o, până acum. E povestea care m-a format, ca şi caracter. O să înţelegeţi, probabil, de unde optimismul şi pofta de viaţă; de unde felul meu de a fi. De unde tăria şi, mai ales, de unde vine gustul scrierilor cu vitamine.

Temă nouă- schimbarea vine din interior

Am hotărât să fac o schimbare- mai curată, mai aerisită- mai primăvăratică. Am ales tema Retro-Fitted, de la WordPress din două motive: spaţiul dintre fiecare postare şi încadrarea citatelor într-un chenar albastru- mi s-a părut mai special. Nu sunt foarte încântată de font-ul pentru scris, dar cred că este destul de lizibil, nu? Până acum eram interesată de un antet personalizat- cum ar fi o imagine cu mine, dar am renunţat la idee; am impresia că îi dădea un aer de Facebook, iar eu nu vreau să încurc oalele.

A lot of people get impatient with the pace of change.

James Levine

Any change, even a change for the better, is always accompanied by drawbacks and discomforts.

Arnold Bennett

Sper Ştiu că o să vă placă şi vouă, imediat după ce vă obişnuiţi. Mie îmi place, chiar sunt încântată. E una din puţinele teme pe care m-am decis s-o actualizez, după prima încercare. În rest, eu râmăn la fel, mereu în schimbare. V-am vitaminizat!

Mulţumesc bărbaţilor minunaţi din viaţa mea

Tind să cred că n-am suferit din dragoste, ci din prostie. Da, stau uneori şi mă minunez de cât de proastă am fost. Am avut ochelari de cal, pe ochi, şi dopuri de şampanie, în urechi. Suferinţa din dragoste nu ţi-o vindecă nici mama, nici prietena cea mai bună, nici comediile, nici alcoolul, nici distracţiile. Tot de un bărbat ai nevoie. Unul bun- pâine caldă. Se întâmplă să apară exact în momentul când se prăbuşeşte lumea peste cap sau puţin mai încolo, când te afli deja sub dărâmâturi. De salvat, tot te salvează, în ambele cazuri. Nu mori. Sigur!

Şi, când mi se aprindea jarul urii în suflet, mi s-a demonstrat că nu toţi bărbaţii sunt porci. Marea majoritate, chiar, nu sunt. Dar, cum nouă ne plac excepţiile, ne alegem cu cei răi. Eu, când am întâlnit bărbatul normal de bun, m-am minunat. Gesturile lui, normale, de altfel, erau pentru mine momente extraordinare. Mulţumeam la tot pasul şi i-aş fi pupat şi mâinele, şi obrajii, de încântare şi fericire. Aveam impresia că ăsta trebuie să fie ginerele pentru tata şi tatăl copiilor mei. Continue reading

Când 6 a devenit număr magic

La liceu am locuit 6 moldovence întro cameră. Dacă stau şi mă gândesc acum, mi se pare incredibil. Pe atunci, tot incredibil mi se părea- incredibil de bine, de frumos, de acasă. Eram trei la un liceu, trei la un altul. Petru Rareş şi Ştefan cel Mare, Suceava. Seara ne întâlneam ori în cameră, ori direct la cantină, dacă ne era prea foame ca să ne schimbăm de uniforme, mai întâi. Care spălat pe mâini?

În weekend nu mâncam la cantină. În weekend trebuia să ne descurcăm, cumva. Ori pachete de acasă, ori cartofi prăjiţi, împărţiţi frăţeşte (ca între surori) pe 6 farfurii. Fierbeam ceai pentru 6 căni. Spălam vase ca la o casă de copii. Ana, Ludmila, Mariana, Silvia şi Svetlana. Le-am scris în ordine alfabetică, pentru că nu pot altfel să le pun pe o scală. Nu pot să fac diferenţe între ele.

Aveam 2 paturi duble şi un pat supraetajat. Dormeam două câte două. Mergeam toate 6 după pachetele trimise de părinţi, care ajungeau noaptea târziu, în funcţie de cât de mult stătea autobuzul în vamă. Nouă nu ne păsa decât de plăcinţele şi de restul bunătăţilor de le puneau mamele noastre. Ştiam, deja, cam ce se află în bagaj, în funcţie de mamă. Fiecare pachet era magic. Chiar dacă mamele puneau pentru fiica lor, noi desfăceam împreună şi săream în sus de extaz, ca la cele mai super goluri.

Scriu şi mă minunez. Nu-mi vine să cred, deşi mie mi s-a întâmplat. Locuiam 6 suflete în aceeaşi cameră. Ne mai şi certam, desigur. Vineri seara, sau sâmbătă, ne strângeam în cerc, pe patul uneia dintre noi şi discutam. Spuneam, fără jenă, ce ne-a deranjat, în timpul săptămânii, la fiecare celelalte 5 fete. Tot vineri, dacă era o săptămână grea, plângeam în grup, spunându-ne cât de greu este, de parcă am fi putut să ne ajutăm.

Împărţeam haine, încălţăminte, mâncare şi pat. Împărţeam bucurii, necazuri, evenimente din familie şi dorul de casă. Mâncam 6 la o masă de 4. Ne făceam temele în cameră, pe braţe. Ne spuneam poveştile de dragoste adolescentină şi plângeam pe umărul fiecăruia, când sufeream din cauza unor iubiri fragede. Ne admiram şi ne criticam. Ne apăram, când alţii loveau, indirect. Eram fericite, împreună.

Ţi-am rezervat o cameră în inima mea

Există oameni care n-o să ridice un deget ca să te facă să îi iubeşti mai tare, dar o să îşi rupă coastele, ca să te facă să urăşti. Să îi urăşti. Să îi urăşti din tot sufletul- acelaşi suflet cu care ai fi putut să îi iubeşti. Mai cred că, pentru fiecare persoană din viaţa noastră, inima formează câte o nouă cameră- cele patru, deja existente, fiind neîncăpătoare. Unele camere, însă, devin pivniţe. Acolo se pompează doar sângele cu venin. Coborâm, desigur, şi în pivniţă, chiar dacă e întuneric, chiar dacă e umezit cu lacrimi, chiar dacă miroase a amintiri mucegăite- ne îmbătăm cu vinul vechi, prefăcut, cu anii, din oţetul durerii, în dulcele mierii. De fiecare dacă când cobori prea devreme, bei, desigur, amărăciune.

Mie, am impresia, îmi tot fură cineva vinul şi îmi toarnă oţet, în schimb.

Place[bo]

Clar ca bună ziua? Depinde din ce zonă geografică vine ziua, căci în Anglia, de exemplu, nu e niciodată prea sigur. Pentru mine, în acest context, e clar ca bună ziua că, scrisul, poate fi tămăduitor. Scrisul vindecă, când eşti trist. Scrisul scoate puroiul din sentimente, transformându-l în cuvinte plăcute ochiului în căutare de scris profund. Când eşti plin de furie sau ură, cuvintele se aliniază, disciplinar, ca în armată.

Când eşti fericit, însă, cuvintele îţi leşină în cerul gurii. Se poartă ca nişte copii în ultima zi de şcoală. Când eşti fericit, cuvintele nu mai sângerează, iar sala nu mai aplaudă. Eu sunt tipul de om căruia îi plac filmele şi cărţile care se încheie altfel decât cu happy end- asta pentru că drama îţi lasă alt gust, îţi face inima să vibreze sub alte acorduri. Când sunt fericită, scrisul meu nu mai vindecă, ci devine pastilă placebo.

Play the drama Queen role  if you can’t be a Cinderella.

Ce zic alţii despre tine?

Ţi s-a întâmplat să citeşti lucruri despre tine? Să citeşti un text unde să îţi găseşti numele sau felul în care te porţi, descris prin ochii autorului. Indiferent dacă e vorba despre critică sau contemplare, consider că e un lucru greu de acceptat- cel puţin pentru mine. Să realizezi că cineva a avut această necesitate, să se oprească, în scris, asupra fiinţei tale şi să scrie, poate cel mai sincer, despre tot ce simte, crede sau nu înţelege la tine.

Ţi se taie respiraţia. Să citeşti despre tine, în cel mai sincer mod, e şocant, indiferent de context. Vouă vi s-a întâmplat?

“Regret, urăsc şi mă doare.”

Ai realizat cât de simplă poate fi viaţa dacă eşti un pic sincer cu tine? Eram tânără şi naivă, când credeam că nu regret nimic. Acum ştiu că mâine o să regret ceea ce fac azi. Facem greşeli pentru că e natural, deşi ideal ar fi să mâncăm numai produse bio.

Credeam că facem greşeli pentru că e mai simplu, dar dacă e să continui asociaţia dintre greşeli şi mâncare, nu e mai simplu să faci o salată decât cartofi prăjiţi? Să înţeleg, deci, că unele greşeli sunt plăcute? Bineînţeles. Ne ung pe suflet, ca untul.

Regret, ce-o să fac? Nu poţi să râzi întruna, că te dor fălcuţele. M-aş întoarce de sute de ori în trecut, ca să schimb, să dreg, dar când mă gândesc la cât e de uşor să greşeşti, mi-e teamă că le-aş strâmba mai tare aşa că, le las aşa, numai puţin strâmbe.

Nu mai cred în oamenii care spun că nu regretă nimic, când, defapt, au exact în minte momentul regretului. Când spui: – Da, regret! parcă nu mai ai nici o amintire urâtă, decât luciditatea aceea, că, o fi lucruri vechi în pod, dar cine mai stă să le cotrobăie?

Dacă doare, doare. Mi-am prins inelarul în uşă, acu’ 2 zile. În primele secunde nu simţi nimic, dar după aceea, când vezi unghia neagră, parcă-parcă îţi aminteşti şi durerea iniţială. La cum doare prima dată, nu mai doare niciodată.

În tabără, la spital

Am fost un copil tare bolnăvicios- imunitatea scăzută, însă, mi-a format caracterul puternic. Astfel, în fiecare vară, îmi făceam frumos băgajelul, cu cearşafuri înflorate şi poze cu familia şi mă mutam la spitalul Mama şi Copilul, din Chişinău. Stăteam cu săptămânile- în fiecare an, alte afecţiuni. Pentru mine era un fel de tabără, iar medicii mi-au devenit părinţi adoptivi. Unora o să le fiu recunăscătoare toată viaţa, pentru că lor le-o datorez. Etajul 6, la Pediatrie.

La sfârşit de tratament, făceam schimb de adrese cu cei de împărţeam spaţiul în saloanele văruite şi ne scriam- toamna târziu- cele mai frumoase compuneri, iar iarna, lângă sobă, cele mai primăvăratice gânduri. Mama îmi cumpăra, de la Poştă, plicuri şi timbre, iar eu băteam sub peniţă cuvintele, să stea frumos înclinate, spre dreapta. Schimbam titluri de cărţi, poezii chinuite şi durerea primelor iubiri; inimioare la colţ de plic şi foi de caiet parfumate.

Aşteptam, în fiecare miercuri şi vineri, să vină poşta cu Revista NOI, plus scrisorile celor cu care, pe timp de vară, împărţeam acelaşi sentiment asupra farfuriei de borş de spital, aceeaşi durere la fiecare injecţie şi acelaşi dor de casă, când la alţii veneau părinţii, iar la noi nu venea nimeni. Eram săraci, iar pastilele nu erau niciodată ieftine. Nu i-am reproşat mamei niciodată că nu venea să mă vadă, ştiam că strânge banii ca să-mi cumpere tratamentul.

Îmi lăsa, la plecare, 5 lei. Să-mi cumpăr şi eu, bomboane, poate. Eram norocoasă, aş spune, că mi se dădea un sirop dulce, ca şi tratament. Strângeam banii sub saltea, căci în sertare, femeia se serviciu ne verifica, nu cumva să avem biscuiţi, să se strângă furnicile. Ea nu ştia că, copil fiind, nu strângi biscuiţii în sertare- poate doar îi cauţi pe acolo, în ajun de Crăciun. Îi dădeam, la întoarcere, 5 lei. Mama îmi pupa încheietura antebraţului, vânătă de atâtea injecţii şi mă privea, bucuroasă, că mănânc cu poftă din cireşe, mere şi prune, de la noi din grădină. Astea aveau gust, nu ca borşul ăla.

În ziua externării, îmi strângeam de dimineaţă tare lucrurile. Nici nu mă mai duceam la cantină. Ştiam că mama o să vină cu de toate şi pentru mine, şi pentru medici. Rupea bujori, din grădină, şi îi aducea la Chişinău, să pună doamna medic în birou. – Astea de la oraş nu miros aşa frumos, zicea mama. Aveam şi eu bujori în obraji, zvâcneam a viaţă, cu miros de medicamente, ce-i drept. Mă lua sănătoasă cu trupul şi bolnavă cu sufletul. De atunci, mă tot doare dorul ăsta de casă…

Tu cum ţii furia în frâu?

Eu nu fumez şi nici nu beau exagerat; n-am maşină, în care să mă urc şi să conduc agresiv, câteva mile, până îmi rămân gândurile gaz de eşapament. N-am momente în care arunc sau stric farfurii, mi se pare ridicol şi ştiu, asta n-o să mă facă să mă simt mai bine. Chiar dacă, pe moment, mii de draci se sparg, o dată cu ele.

Alte mii rămân, însă, ca nevoia de fumat, după ce te laşi. Şi numeri zilele, nu-i aşa? Furia e ca un drog, iar pe asta nu poţi s-o substitui cu zâmbet, calm şi alte happy moments. În cazul acesta nu ştiu ce e mai grav- să tot iei doze mici sau să iei o supradoză? Mă simt, uneori, neputincioasă în faţa propriei furii- nu ştiu cum… Nu ştiu!

Şi uite aşa, din toată bunătatea ta, îi dai dracului pe alţii şi, parcă se duc şi dracii de la tine. Desigur, mai găseşti câte unul speriat prin colţ- el de tine, tu de el, dar avem nevoie şi din momente din astea, când trebuie să căscăm ochii şi urechile la ce spune lumea, în timp ce avem muzică în căştile din urechi, şi planuri de vacanţă, în minte.

There has been much tragedy in my life; at least half of it actually happened.

Mark Twain

25 de felii de Grapefruits! La mulţi ani, mie!

Mă gândeam cum să fac postul de ziua mea cât mai frumos, dar am realizat că, azi, voi aveţi magia în cuvinte şi urări! Îmi era frică de vârsta de 25 de ani, dar la cât de frumos m-am trezit şi de câte surprize am avut parte, cred că viaţa devine din ce în ce mai interesantă cu mine, pentru mine! M-am uitat în oglindă, să văd ceva schimbări şi… cred că mă îndulcesc mai tare.

V-am vitaminizat!