Să mă mut?

Cred că mai mulţi dintre voi aţi avut probleme în a publica comentarii pe blog, pe platforma gratuită WordPress. După ce schimbasem tema, nighton mi-a zis că nu se poate comenta şi că se afişează mesajul “That email address is associated with an existing WordPress.com account, please log in to use it.” A încercat să vadă needitat, dacă e ceva în neregulă de la temă sau de la setări, dar se pare că e o problemă de la WordPress. Schimbarea temei n-a fost decât o coincidenţă. Dacă ai impresia că ţi se întâmplă şi ţie, aşa cum i se întâmplă şi lui summerday, şi roşcatei, puteţi citi aici şi aici despre ce se întâmplă şi la case mai mari.

Multe din comentarii ajung în Spam, dar nu toate. Eu aveam în Spam 20 de mesaje, unele vechi de 2 zile, altele de o săptămână- da, eu nu verific şi acolo, probabil restul au fost şterse automat. Îmi pare rău, deci, că nu puteţi să îmi lăsaţi mesaje. Cel puţin unii din voi. Am ajuns la concluzia că, ce e gratuit, e degeaba, aşa că am hotărât să vă întreb: ce ziceţi dacă mă mut pe domeniu propriu, de .ro? Am mai fost întrebată de ce nu fac asta, probabil pentru că m-am obişnuit aici. Am învăţat, însă, în 2011, că lucrurile cu care te obişnuieşti, nu sunt neapărat bune. Aştept încurajările voastre.

Photo: Alex Mazilu

About me

Am actualizat pagina de About Grapefruits, împărtăşind cu voi o poveste adevărată, pe care n-am mai spus-o, până acum. E povestea care m-a format, ca şi caracter. O să înţelegeţi, probabil, de unde optimismul şi pofta de viaţă; de unde felul meu de a fi. De unde tăria şi, mai ales, de unde vine gustul scrierilor cu vitamine.

Temă nouă- schimbarea vine din interior

Am hotărât să fac o schimbare- mai curată, mai aerisită- mai primăvăratică. Am ales tema Retro-Fitted, de la WordPress din două motive: spaţiul dintre fiecare postare şi încadrarea citatelor într-un chenar albastru- mi s-a părut mai special. Nu sunt foarte încântată de font-ul pentru scris, dar cred că este destul de lizibil, nu? Până acum eram interesată de un antet personalizat- cum ar fi o imagine cu mine, dar am renunţat la idee; am impresia că îi dădea un aer de Facebook, iar eu nu vreau să încurc oalele.

A lot of people get impatient with the pace of change.

James Levine

Any change, even a change for the better, is always accompanied by drawbacks and discomforts.

Arnold Bennett

Sper Ştiu că o să vă placă şi vouă, imediat după ce vă obişnuiţi. Mie îmi place, chiar sunt încântată. E una din puţinele teme pe care m-am decis s-o actualizez, după prima încercare. În rest, eu râmăn la fel, mereu în schimbare. V-am vitaminizat!

Mulţumesc bărbaţilor minunaţi din viaţa mea

Tind să cred că n-am suferit din dragoste, ci din prostie. Da, stau uneori şi mă minunez de cât de proastă am fost. Am avut ochelari de cal, pe ochi, şi dopuri de şampanie, în urechi. Suferinţa din dragoste nu ţi-o vindecă nici mama, nici prietena cea mai bună, nici comediile, nici alcoolul, nici distracţiile. Tot de un bărbat ai nevoie. Unul bun- pâine caldă. Se întâmplă să apară exact în momentul când se prăbuşeşte lumea peste cap sau puţin mai încolo, când te afli deja sub dărâmâturi. De salvat, tot te salvează, în ambele cazuri. Nu mori. Sigur!

Şi, când mi se aprindea jarul urii în suflet, mi s-a demonstrat că nu toţi bărbaţii sunt porci. Marea majoritate, chiar, nu sunt. Dar, cum nouă ne plac excepţiile, ne alegem cu cei răi. Eu, când am întâlnit bărbatul normal de bun, m-am minunat. Gesturile lui, normale, de altfel, erau pentru mine momente extraordinare. Mulţumeam la tot pasul şi i-aş fi pupat şi mâinele, şi obrajii, de încântare şi fericire. Aveam impresia că ăsta trebuie să fie ginerele pentru tata şi tatăl copiilor mei. Continue reading

Când 6 a devenit număr magic

La liceu am locuit 6 moldovence întro cameră. Dacă stau şi mă gândesc acum, mi se pare incredibil. Pe atunci, tot incredibil mi se părea- incredibil de bine, de frumos, de acasă. Eram trei la un liceu, trei la un altul. Petru Rareş şi Ştefan cel Mare, Suceava. Seara ne întâlneam ori în cameră, ori direct la cantină, dacă ne era prea foame ca să ne schimbăm de uniforme, mai întâi. Care spălat pe mâini?

În weekend nu mâncam la cantină. În weekend trebuia să ne descurcăm, cumva. Ori pachete de acasă, ori cartofi prăjiţi, împărţiţi frăţeşte (ca între surori) pe 6 farfurii. Fierbeam ceai pentru 6 căni. Spălam vase ca la o casă de copii. Ana, Ludmila, Mariana, Silvia şi Svetlana. Le-am scris în ordine alfabetică, pentru că nu pot altfel să le pun pe o scală. Nu pot să fac diferenţe între ele.

Aveam 2 paturi duble şi un pat supraetajat. Dormeam două câte două. Mergeam toate 6 după pachetele trimise de părinţi, care ajungeau noaptea târziu, în funcţie de cât de mult stătea autobuzul în vamă. Nouă nu ne păsa decât de plăcinţele şi de restul bunătăţilor de le puneau mamele noastre. Ştiam, deja, cam ce se află în bagaj, în funcţie de mamă. Fiecare pachet era magic. Chiar dacă mamele puneau pentru fiica lor, noi desfăceam împreună şi săream în sus de extaz, ca la cele mai super goluri.

Scriu şi mă minunez. Nu-mi vine să cred, deşi mie mi s-a întâmplat. Locuiam 6 suflete în aceeaşi cameră. Ne mai şi certam, desigur. Vineri seara, sau sâmbătă, ne strângeam în cerc, pe patul uneia dintre noi şi discutam. Spuneam, fără jenă, ce ne-a deranjat, în timpul săptămânii, la fiecare celelalte 5 fete. Tot vineri, dacă era o săptămână grea, plângeam în grup, spunându-ne cât de greu este, de parcă am fi putut să ne ajutăm.

Împărţeam haine, încălţăminte, mâncare şi pat. Împărţeam bucurii, necazuri, evenimente din familie şi dorul de casă. Mâncam 6 la o masă de 4. Ne făceam temele în cameră, pe braţe. Ne spuneam poveştile de dragoste adolescentină şi plângeam pe umărul fiecăruia, când sufeream din cauza unor iubiri fragede. Ne admiram şi ne criticam. Ne apăram, când alţii loveau, indirect. Eram fericite, împreună.

Ţi-am rezervat o cameră în inima mea

Există oameni care n-o să ridice un deget ca să te facă să îi iubeşti mai tare, dar o să îşi rupă coastele, ca să te facă să urăşti. Să îi urăşti. Să îi urăşti din tot sufletul- acelaşi suflet cu care ai fi putut să îi iubeşti. Mai cred că, pentru fiecare persoană din viaţa noastră, inima formează câte o nouă cameră- cele patru, deja existente, fiind neîncăpătoare. Unele camere, însă, devin pivniţe. Acolo se pompează doar sângele cu venin. Coborâm, desigur, şi în pivniţă, chiar dacă e întuneric, chiar dacă e umezit cu lacrimi, chiar dacă miroase a amintiri mucegăite- ne îmbătăm cu vinul vechi, prefăcut, cu anii, din oţetul durerii, în dulcele mierii. De fiecare dacă când cobori prea devreme, bei, desigur, amărăciune.

Mie, am impresia, îmi tot fură cineva vinul şi îmi toarnă oţet, în schimb.

Place[bo]

Clar ca bună ziua? Depinde din ce zonă geografică vine ziua, căci în Anglia, de exemplu, nu e niciodată prea sigur. Pentru mine, în acest context, e clar ca bună ziua că, scrisul, poate fi tămăduitor. Scrisul vindecă, când eşti trist. Scrisul scoate puroiul din sentimente, transformându-l în cuvinte plăcute ochiului în căutare de scris profund. Când eşti plin de furie sau ură, cuvintele se aliniază, disciplinar, ca în armată.

Când eşti fericit, însă, cuvintele îţi leşină în cerul gurii. Se poartă ca nişte copii în ultima zi de şcoală. Când eşti fericit, cuvintele nu mai sângerează, iar sala nu mai aplaudă. Eu sunt tipul de om căruia îi plac filmele şi cărţile care se încheie altfel decât cu happy end- asta pentru că drama îţi lasă alt gust, îţi face inima să vibreze sub alte acorduri. Când sunt fericită, scrisul meu nu mai vindecă, ci devine pastilă placebo.

Play the drama Queen role  if you can’t be a Cinderella.