…încă o pereche de gropiţe

…doarme şi zâmbeşte. Copilul meu. Copilul nostru. Mă uit la el şi nu-mi vine să cred că e al nostru. Că ne ţine de mână, că plânge, că doarme, ca mănâncă.

Kevin s-a născut pe 7 aprilie, la 2.20 dimineaţa, la Queen’s Hospital din Londra. În timpul contracţiilor îi scăzuse pulsul brusc. A fost cel mai groaznic moment din viaţa mea. Medicul mi-a spus atunci “- Asta fac toţi copiii. Ne îngrijorează. Ne dau emoţii. Ne fură liniştea, somnul…”

Să fii însărcinată e un sentiment extraordinar, dar şi înfricoşător în acelaşi timp. Ţi-e frică de avorturile spontane din primele 2-3 luni, emoţiile de la prima radiografie, fericirea de la a doua, când ţi se spune dacă e băiat sau fată. Apoi speri, în fiecare zi, că se dezvoltă cum trebuie, că nu are probleme şi vă spun, ca mamă, te rogi să aibă toate degetele, să aibă 2 urechi, să nu aibă anomalii, să fie sănătos, să fie frumos, să…tot ce-i mai bun pe lume.

În prima noapte n-am dormit deloc. L-am privit cum doarme, l-am ascultat cum respiră. Eram aproape sigură că n-o să mai dorm niciodată. De teamă, de fericire, de curiozitate… din responsabilitate.

Seamănă cu tatăl lui. E ca şi cum mi s-a dublat iubirea, în noţiune astronomică. De fiecare dată când îl privesc mă întreb cum de oamenii încă se mai întreabă dacă există minuni. Un pui de om.

Noi toţi am fost cândva pui de oameni şi poate ni se pare absolut normal să putem merge, să putem vorbi, să putem zâmbi, dar în ochii părinţilor noştri suntem minuni. Minuni. Iubiri dublate şi o grijă constantă.

Ah, câte am înţeles acum! Câte am înţeles acum…

devalle_10912_blog05

Advertisements

Cum să reuşeşti în viaţă

Nu ştiu sigur dacă eram încă la liceu sau la facultate, deja, când gândeam că, dacă e să pleci undeva în călătorie, trebuie să ai un iubit bogat care să te ducă, călare pe cal alb sau, cel puţin, în maşini BMW full options. Sau Mercedes, după caz.

Încă regret teama pe care am avut-o, precum că nu pot să fac asta şi singură, că am nevoie de un el să rezerve biletele de avion sau camerele de hotel. Încă regret aşteptările pentru evenimentele speciale pentru alţii, precum Valentine’s Day, ca să plec[ăm] undeva. Continue reading

Ochii tăi, ca două stele- pe cerul înnorat

Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie  mai tare că, deh’, e praf de stele.

Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.

Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită?     – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.

Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.

“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.

“Când o să cresc mare…”

Gata cu ziua mea, nu vă mai stresez, până la anul, dacă, Doamne fereşte, nu mi se întâmplă ceva. Şi, chiar aşa, te-ai gândit vreodată, ce se întâmplă cu spaţiul tău online, dacă mori, de exemplu? Ştiu, cam sinistru, dar se întâmplă- life.

Am ajuns, zilele trecute, pe profilul unei fetiţe care nu mai este printre noi, dar oamenii încă îi scriau mesaje şi îi urau la mulţi ani sau sărbători fericite. Fără să jignesc sentimentele oamenilor, mie mi s-a făcut pielea de găină.

Pe de altă parte, mă uitam la pozele ei, la mesajele ei de pe Wall, încă de când era în viaţă şi, chiar dacă n-o cunosc- nu ştiu cum să pun asta în cuvinte- am simţit o enormă poftă de viaţă, un “trăieşte clipa”.

E trist cum poţi să urmăreşti activitatea cuiva, iar apoi să dai de un mare gol. Punct. Absenţă. Ultimul lucru spus, ultima poză afişată, ultimul articol scris. Ultimul zâmbet sau ultima melodie. Un “când o să cresc mare” visător.

Photo: Sorin Onisor

25 de felii de Grapefruits! La mulţi ani, mie!

Mă gândeam cum să fac postul de ziua mea cât mai frumos, dar am realizat că, azi, voi aveţi magia în cuvinte şi urări! Îmi era frică de vârsta de 25 de ani, dar la cât de frumos m-am trezit şi de câte surprize am avut parte, cred că viaţa devine din ce în ce mai interesantă cu mine, pentru mine! M-am uitat în oglindă, să văd ceva schimbări şi… cred că mă îndulcesc mai tare.

V-am vitaminizat!