Bună,
Fac parte deja din categoria aceea de femei care spun “am aproape 30 de ani”, pentru că 27, 28, 29 e tot aia, chiar dacă eu ma simt ca de… eu ma simt bine cu mine. Din toate punctele de vedere.
N-am mai scris de ceva vreme pe blog pentru că, în timp, am văzut că blogosfera nu mai este ce era. Lumea nu mai scrie de plăcere, nu mai scrie frumos, nu mai scrie artistic – acum, mai nou, aproape toţi bloggerii sunt formatori de opinie. Jurnalişti fără salariu. Continue reading
Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie mai tare că, deh’, e praf de stele.
Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.
Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită? – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.
Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.
“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.
Moldoveanului îi plac două lucruri- istoria şi cheful. La orice petrecere moldovenească- de la nuntă, la înmormântări- istoria devine subiectul principal de discuţie, uneori, pe la sfârşit, chiar şi motiv de bătaie. Ai noştri ştiu istoria cel mai bine, în special din ’91, de când am devenit independenţi, dar Ştefan cel Mare tot al nostru a rămas. Şi Eminescu, şi Bacovia, şi Creangă. În rest, toţi românii sunt ţigani. Bun. Dacă românii îs ţigani, hai să pupăm fund mai alb- pe cel al rusului.
23 Februarie nu este o zi oficială pentru Republica Moldova. Este o sărbătoare sovietică, dedicată soldaţilor din Armata Roşie, care au luptat împotriva Germaniei, în Primul Război Mondial. Nu văd, deci, legătura dintre bărbatul moldovean, din ziua de azi, şi sărbătoarea aceasta. Dar poţi să-i iei moldoveanului bucuria unei zile notate cu roşu în Calendar? Nu poţi! Eu cu drag aş sărbători ziua bărbatului- naţional, internaţional. O zi a lor, fără legături din trecut. O zi a lor, în totalitate, pentru că merită.
P.S. A nu se înţelege prin “moldovean” o generalizare. Din fericire, nu toţi sunt la fel. Îţi trebuie, însă, să pleci puţin în lume, ca să vezi casa şi din alte unghiuri. Ai impresia, astfel, că numai la ferestrele tale răsare şi apune soarele. Mi-aş dori, din tot sufletul, ca moldoveanul să înceapă să vadă şi capra vecinului, că pe a lui prea a muls-o. Aş vrea, dacă suntem independeţi- să fim independenţi. Cine slujeşte la doi stăpâni, însă…
Când am fost acasă, ultima oară, mi-a căzut sub privire o lucrare de control, a unui elev in clasa a VII-a. Foaia, roşie de însemnări, conţinea greşeli de ortografie. El, săracu, scria cum vorbeşte şi cum aude. Dacă el vorbeşte toată ziua cu tăt şi am făcut az nu poţi să îi ceri să scrie tot ce am făcut azi, doar pentru că aşa AR TREBUI să vorbim, deşi…
Îmi şi imaginez profesoara spunând: -Amu’, fiecare sî compunî o povistiri în cari sî folosascî cât mai multi expresii frumoasî, cât mai multi cuvinte sofistificate, care scrise, trebuie să arati diferit di cum sunî, cî aşă ştim noi. Cî ruşîi ni fac legea, nu românii, cî noi vorghim limba moldavnească, da ni corectăm după aşeia românească.
Mi-e ciudă, desigur că, vorbind corect şi frumos româneşte, trebuie să te simţi prost, că parcă eşti prea deştept în ţara ta. Bineînţeles că, copiii noştri, scriu cum aud, că doar n-o să scrie după cum nu aud, nu? O să scrie az, în loc de azi, că ne doare gura să spunem cuvintele frumos, ne e mai la îndemână să vorbim limba noastră, care nu-i a noastră.
Pozele de mai jos sunt scrise de un englez, care, ca şi moldoveanul nostru, scrie după cum aude. Pe mine nu mă îngrijorează scrisul de tip messenger, că toţi am vorbit cu asl pls, la un moment dat; pe mine mă îngrozeşte faptul că, şcolarii scriu cum aud, chiar dacă citesc cum se scrie, iar asta nu e uşor pentru cineva care nu dă doi bani pe limba română, când vânzătoarea vorbeşte în rusă, iar mama în moldoveneşte- limba pe care, eu, n-o recunosc!
Nu e enervant când cineva găseşte motive pentru care nu ţi-a scris un mesaj, invocând, de cele mai multe ori, lipsa timpului- de parcă ţi l-ar trimite cu porumbei mesageri şi nu cu atingerea unui buton.
The best reply you can give is: You have now all the time in the world to do whatever you want, ‘couse I don’t have time to wait for you to do what is right.
Am o treabă cu oamenii care stau pe verticală când toţi ceilalţi, evident, stau pe orizontală. Ăştia de la 1 Decembrie, de Crăciun, de Paşte şi Sfântul Valentin. Ăstora n-are trebui să le spunem la mulţi ani, de ziua lor, numai aşa, ca să vadă, cât de *fals* sună să zici ceva, exact când trebuie.
Mai scutiţi lumea cu spiritul vostru fals de sărbători şi cu cât de român trebuie să fii tot anul, dar nu şi de 1 Decembrie. Ăştia de ştiu de Dragobete, doar pentru că vine Valentine’s Day. Ăştia de ascultă, probabil, colinzi tot anu şi mănâncă ouă vopsite numai atunci când nu trebuie, altfel nu îi înţeleg, cum să zici că totul e un teatru?
Să asculte lumea ce vrea, de la Fuego până la colinzi americăneşti, dacă asta îi face fericiţi, căci ascultă alţii manele tot anul la rând şi încă nu s-au oprit planetele din rotaţie. Să se laude cu cârnaţii şi cozonacii lor şi să facă bradul sau să vopsească ouă violete, dacă aşa ţine tradiţia, nu neapărat şi religia.
Lăsaţi contemplarea pioasă pentru rugăciunile de seară, când nu te gândeşti să pui pe Facebook că spui Tatăl Nostru, iar în rest, împărtăşiţi, oameni buni, stările voastre de bine, când beţi un vin fiert cu piper negru sau scorţişoară, umpleţi cămara cu miros de cârnaţi afumaţi şi cozonaci aromaţi.
Spuneţi la multi ani, de ziua României, cântaţi colinzi de Crăciun, spargeţi ouă de Paşte şi suflaţi în lumânări, de ziua voastră, căci pentru fiecare zi sau sărbătoare în parte există tradiţii şi tradiţii, dar cei care spun că n-ar trebui să facem asta doar de sărbători, nu gândesc asta zilnic.
Şi da, de Crăciun suntem şi mai buni, că ne-om mai fi dăruit în cursul anului cadouri, dar n-o facem atunci toţi, împreună. Şi da, de Paşte mi se luminează mie sufletul şi de Valentine’s Day îmi vine mie să spun cel mai frumos Te iubesc pentru că în celelalte zile fac restul, dar de sărbători parcă le fac mai bine.
Oamenii nu sunt responsabili in Online. Am mai citit despre asta, cand unii bloggeri au fost invitati in diferite emisiuni sau proiecte, au raspuns afirmativ, dar nu s-au mai prezentat.
Atunci cand esti invitat la un Event pe Facebook (unul real) fii bun si raspunde cu Da, Nu sau Poate. Fii, insa, responsabil pentru raspunsul tau, asa cum si cel de te-a invitat si-a asumat raspunderea pentru evenimentul creat.
Am realizat, cu mare parere de rau, ca e mai usor sa strangi Like-uri decat oameni. Probabil e mai usor sa dai impresia ca iti pasa, decat sa te implici, cu adevarat. Din punctul acesta de vedere, DA, oamenii din Online sunt falsi.
Nu suport oamenii cretini, care au impresia că sunt buricul pământului. Oamenii ăia, bătuţi cu leuca în cap. Ăia de zic Da-Da-Da-Da, când le explici ceva, iar apoi se învârt ca o curcă beată, habar neavând de ce trebuie să facă, deşi tu ai încercat, 5 minute mai devreme, să îi explici. De ce, domnule, nu asculţi? De ce nu accepţi un sfat, o povaţă, o lecţie? când ştii că eşti prost şi nu te duce capul? Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.
Vroiam să scriu despre tipul de bărbat care îţi spune – Da, sunt într-o relaţie, dar nu mai merge, nu mai e ca înainte. E complicat. – ceea ce, în traducere liberă ar însemna- vreau şi eu un altfel de sex, dar n-am bani să mă duc la curve. Genul de bărbat care e interesat mereu de ceva nou, chiar dacă are o prietenă bună, din toate punctele de vedere. Bărbatul căruia îi place să înşele, dar care e obsedat să nu fie înşelat.
Da, am vrut să scriu despre asta, dar mi-am zis: – Stii ce- nu se merită! Nu se merită să scriu despre ei sau despre alte prototipuri de bărbaţi rataţi, vânători de piele goală şi femei proaste. Trebuie să existe şi din ăştia, ca să aibă doamnele de companie un job. Mi-am pierdut interesul în bărbaţii ieftini, papă-lapte. Puţoi din ăştia care au impresia că pot să fraierească orice femeie, obişnuiţi fiind cu femei uşor de manipulat.
Datorită unor astfel de siliconaţi cu atitudine, am învăţat să apreciez mai mult bărbaţii buni. Nu există bărbat perfect, dar slava Domnlui pentru bărbatul normal. Şi-am să iubesc, de o mie de ori mai mult, bărbatul care îşi întoarce privirea după mine, obosită şi în blugi fiind, decât cel care fluieră după fusta mea normal de scurtă. Mai sunt fericită că, după o anumită perioadă, într-o anumită perioadă a vieţii tale, nu mai plângi din cauza unui bărbat decât dacă te surprinde plăcut.
Am fost invitată în câteva grupuri de/ pentru bloggeri şi am renunţat. Nu am nimic împotriva promovării blogului, dar nu cred că acesta ar trebui să fie singurul scop al grupului. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu şi Ion Creangă, iubim oamenii care iubesc alţi oameni. Cu alte cuvinte, îmi este mult mai drag un blogger care recomandă alte bloguri, decât propriul link- acest lucru spune multe despre tine, ca om, ca blogger, ca membru al unui grup.
Un alt lucru, pe care tind să-l precizez: nu accept link-uri pe Wall-ul meu, dacă fac trimitere către blogul tău. Dacă vrei să-mi recomanzi altceva, e ok, daca vrei să-mi arăţi ce ai scris (iar Wall-ul meu e o bună oportunitate de promovare), îţi recomand să te înscrii în grupurile menţionate mai sus, unde nu subscriu, din acelaşi motiv pentru care nu îţi accept propriul link pe pagina mea de Facebook. Dacă îmi place ceva, pot să dau singură, din propria iniţiativă, Like sau Share.
“ I don’t know if I should care for a man who made life easy; I should want someone who made it interesting. ”
Edith Wharton
Am înţeles că nu-mi şade bine să vorbesc despre oamenii de nimic, despre oamenii proşti- nu prin lipsa educaţiei, ci mai ales prin lipsa bunului simţ. Oameni care n-o să se schimbe niciodată, din păcate- din păcate pentru ceilalţi oameni care o să-i accepte, o perioadă. Continue reading
Mă enervează femeile care au impresia că, intrând în graţiile bărbatului, acesta o să le respecte şi o să le iubească. Genul de femeie care râde la glumele misogine, genul de femeie care lasă impresia că, da, femeile sunt proaste, doar ea e mai răsărită, pentru că are curajul să admită. Genul de femeie care n-are nevoie de nimic, în public, dar care se frământă, acasă- doar ca să pară simplă, vezi Doamne- noi, restul, dăm bătăi de cap bărbaţilor.
Avea mama o vecină care, de câte ori venea la noi, îi pupa tatei tălpile, lăudându-l acolo unde mama îl certa. Mama n-a fost geloasă, nici tata prost. Poate de asta o fi vecina singură, că a tot pierdut timpul lăudând bărbaţii altora. Aşa şi cu femeile astea, super de treabă, de mă enervează pe mine. Astea de pupă tălpi, crezând că, astfel, paşii o să le ducă undeva.
Nu zic, mai dă Doamne, că avem întotdeauna dreptate sau că ar trebui să fim feministe până la extreme, dar nici nu-mi pică bine când o femeie aprobă că toate femeile sunt curve, uitând că se include şi pe ea. Nu-mi pică bine când o femeie aprobă tâmpeniile bărbaţilor, doar că să fie considerată aia bună, înţelegătoare, perfecta roasă pe dinăuntru. Femeia care se crede de gaşcă, doar pentru că suflă în paiele bărbaţilor, bătând cu pumnul în masă, în faţa lor, dar cu pumnul în pieptul celorlalte femei.
Se spune că noi, femeile, vorbim prea mult. Da, vorbim prea mult pentru cineva care nu e dispus să asculte. Îmi pară rău că adevărul scoate ochii- ochii celor care oricum nu sunt dispuşi să vadă. Vorbiţi de propria mea experienţă? Să vă spun eu despre propria experienţă- am avut parte de băieţi extraordinari şi de băieţi mediocri. Greşeala mea, ca femeie, e că am încercat să schimb bărbatul mediocru; poate nu pentru propria fericire, ci pentru fericirea femeilor care avea să le întâlnească după mine.
Greşeala mea, cu acest post, e că am încercat să vorbesc în numele a mii de femei, nu doar din România, care au parte de relaţii mediocre, cu bărbaţi mediocri. Nu toţi, dar o foarte mare parte din ei. Cu cât numărul plângerilor e mai mare, însă, cu atât şeful e mai nemulţumit. Scopul meu a fost, nu să lovesc în majoritatea bărbaţilor (care nu a fost o majoritatea, ci un grup- grupul bărbaţilor mediocri), ci să îl fac pe bărbat- oricare ar fi el, din orice minoritate sau majoritate, să se întrebe: – Eu fac ceva frumos pentru iubita mea? Eu o alint îndeajuns? Când a fost ultima oară când i-am cumpărat flori? Nu- voi aţi văzut coaja bubei, nu durerea ei.
M-a revoltat, când am avut parte de un bărbat extraordinar, ideea că unii pot-vor-şi fac lucruri minunate, în timp ce unii sunt pur şi simplu dezinteresaţi, indiferent de educaţia şi cultura lor. Eu nu admit ca femeia de la ţară să fie mai nefericită decât femeia de la oraş, aşa cum nu admit ca femeia urâtă să fie mai nefericită decât cea frumoasă- din cauza unui bărbat. Nu admit, nici în ruptul capului, să-mi petrec zilele alături de un bărbat care trăieşte alături de mine, fără să îi dăruiesc momente frumoase şi fără să-mi ofere momente de neuitat- nu doar în prima lună de relaţie, nu doar în primele partide de sex nebun, nu doar în vacanţe, nu doar în momentele bune! Ci în fiecare moment al relaţiei noaste, ca şi cuplu, când ar trebui, împreună, să ne preocupe fericirea celuilalt.
Sunt dezamăgită, nu doar pentru mine, ci pentru femeile care speră, poate în fiecare zi, ca iubitul să-i aducă o floricică, când se întoarce de la muncă- chiar şi Ion şi Vasile, de la Cuca Măcăii, chiar şi Robert şi Mircea, de la Bucureşti. Eu îmi pun parfum în fiecare seară, înainte de culcare- chiar dacă am sau nu am un bărbat în pat. Eu îmi fac griji, în fiecare dimineaţă, dacă arăt bine sau dacă nu-mi miroase gura, indiferent dacă am un bărbat sau nu în pat. Eu, ca femeie, îmi fac griji, ZILNIC, pentru ce sunt în faţa bărbatului meu, indiferent dacă observă el sau nu. Mulţi însă din voi, bărbaţilor, nu observaţi!
Mi-aş fi dorit ca, atunci când aţi terminat de citit, nu să mă întrebaţi diverse lucruri neimportante, referitoare sau pe lângă subiect, ci să vă întrebaţi ce aţi făcut în ultima săptămână pentru prietena/soţia voastră, care să-i fi zmuls un zâmbet sau o licărirea din ochi. Dacă ar fi existat măcar o zi, din cele şapte, sau şase, ca să dăm şi bărbatului o zi de odihnă- în care ea- cea pe care o iubiţi- s-a simţit fericită datorită unui gest făcut de voi, aţi fi respirat uşuraţi, fără să vă pese de bat eu câmpii sau nu.
Eu, dacă citesc un articol despre cât de curve sunt femeile, cât de materialiste, cât de proaste, cât de piţipoance, cât de câte şi mai câte- nu aduc, ca şi contra argument, faptul că şi bărbaţii sunt proşti, pe interes, neîngrijiţi, ci încerc să găsesc, împreună cu autorul, soluţii, căci pentru asta îşi expun sexele părerile despre opusul lor- ca să se educe, nu ca să se scuipe, nu ca să se ridice unul pe un nivel mai înalt decât celălalt.
Aş fi atât de fericită dacă cel puţin 10% din cei care au comentat sau au dat Like să fi schimbat ceva. Aş fi mulţumită dacă cel puţin 10% din iubitele voastre o să primeasc flori, nu pentru că am scris eu un articol, pe care întâmplător l-aţi citit, ci pentru că merită- iubitele voastre fiind. Eu sunt fericită- nu vorbesc din propria frustrare. Vorbesc pentru fetele care au impresia că aşa e normal, doar pentru că aşa ne-aţi obişnuit. Vorbesc pentru fetele care n-o să ceară niciodată flori, deşi o să aştepte, întotdeauna.
Eu ştiu prea bine cum e să fii om normal. Cum e să munceşti. Cum e să fii toată ziua plecat, să mănânci covrigi de la metrou şi să transpiri în RATB. Ştiu cât de monotănă e viaţa la sat şi cât de agitată şi obositoare e la oraş. Ştiu cum e să vii acasă şi să nu-ţi doreşti decât un duş şi ceva de umplut stomacul, fără niciun chef ca a doua zi să o iei de la capăt. Ştiu cum e să nu ai bani, ştiu cum e să ai probleme. Ştiu cum e să nu vrei să te trezeşti dimineaţa şi cum e când ai chef, aşa, fără motiv. Ştiu cât de repede trece timpul- indiferent dacă eşti singur sau într-o relaţie. Mi-ar plăcea, însă, ca în ritmul acesta, celălalt să facă lucrurile, dacă nu mai uşoare, măcar mai frumoase.
Am înţeles- din discuţiile de pe acest blog, că ideea de a avea o relaţie frumoasă nu există şi ceea ce îşi doresc femeile, de la un bărbat, e imposibil. Nu există! Nu există bărbat adevărat! Trebuie să mă mulţumesc cu bărbatul care bea bere, când mă învită în oraş, în timp ce eu trebuie să am grijă cum mă îmbrac, cum mă machiez, cum miros. Trebuie să-l înţeleg când râgâie şi face glume pe seama asta- că aşa sunt bărbaţii. Trebuie să rânjeşti mulţumită când te fluieră câte unul sau te pipăie prin club, de parcă ar fi plătit pentru un lap dance în privat. Trebuie să o faci pe proasta, ca să cucereşti un bărbat în zilele noastre.
Mie nu mi se pare exagerat, mult, imposibil, de nerealizat ca un bărbat să fie bărbat! Nu ţăranoi, nu ăla care joacă fotbal cu băieţii, nu ăla care nu se spală, nu ăla care nu-şi calcă hainele. Bărbatul care ştie să respecte nişte reguli masculine- de la cum se îmbracă, ce comandă, ce bea, ce mănâncă, ce parfum foloseşte- toate astea, pentru o femeie. Nu ştiu de ce am impresia că doar câţiva bărbaţi (cel puţin în România) fac asta, doar pentru că se învârt pe lângă femei de succes, puternice; doar pentru că au câte un PR care se ocupă de imaginea lor. Surpriză! Ce ne facem cu restul? Ce ne facem cu bărbatul normal, obişnuit?
Bărbatul obişnuit nu cumpără flori. Nu cumpără şi gata. N-am înţeles niciodată, ca femeie, de ce nu, dar e clar că nu cumpără. Şi ne-am obişnuit cu asta. Noroc de blogging, că mai amintim prin scris, ne facem subiect de discuţie. Mai umplem un paragraf, ne mai plângem şi noi, că asta ştim să facem. Bărbatul obişnuit nu e romantic. Mi-e frică, serios, că bărbatul obişnuit nu ştie să aprecieze o lenjerie sexy, o manichiură, o nouă culoare a părului, un parfum nou. Bărbatul obişnuit vrea să mănânce, să facă sex şi să te ştie acolo, a lui. Atât.
Bărbatul obişnuit, dragii mei, e PLICTISITOR. E cineva pe lângă care ne petrecem zilele- mereu aceleaşi. Nimic interesant. Nimic frumos. Fără surprize, fără gesturi, fără complimente. Bărbatul obişnuit o să-mi irnonizeze postul. Probabil nici n-a ajuns până aici cu cititul- spunându-şi în sinea sa că sunt naivă, că visez prea mult, că nu ştiu pe ce lume trăiesc, că mă cred Ileana Consânzeana. Pe naiba! Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Zero amintiri- alături de un bărbat obişnuit. Şi uite aşa, adunăm ani la relaţia noastră serioasă. Serios de plictisitoare şi monotonă, da!
Mă şi pufneşte râsul când mă gândesc la nopţile nedormite, când femeia se gândeşte ce nu-i mai place bărbatului obişnuit, ca să îi facă pe plac, să-i mai trezească şi alte simţuri, decât cele masculine- să fie şi el mai om, mai sensibil, mai atent, mai înţelegător, mai amuzant, mai inventiv. Te-ai întrebat de ce ar plânge iubita după tine, dacă v-aţi despărţi? Te-ai gândit? Te-ai întrebat ce ar trebui să faci ZILNIC pentru ea- ceva nou, frumos, cuceritor? Pe naiba te-ai gândit!
Şi da! dacă mă întrebi- totul ţine de flori, totul ţine de cuvintele frumoase, totul ţine de gesturi, totul ţine de atitudine, totul ţine de sexualitatea voastră masculină. De ce m-aş mulţumi, deci, cu unul căruia nu-i pasă, când sunt alţii care te fac să tresari? Când sunt unii care, evident, au avut grijă ce au îmbrăcat, gândidu-se că ies în oraş cu mine. Când nu comandă bere, în restaurant, ci vin sau altă băutură finuţă. Pardon- ce vorbesc eu, bărbaţii simpli nu te duc în restaurant, deci e normal să bea bere în faţa televizorului sau chiar în pat, pe lenjeria ta, spălată cu Lenor Delicat Ultra-Sensitive.
Bărbatul normal nu ştie ce e aia picnic, cină romantică. Bărbatul simplu nu ştie să facă sex cu tine pe malul mării, când vă duceţi în vacanţă, dacă vă duceţi. Bărbatul simplu nu cumpără florile alea, de la ţigănci, când trec pe lângă terase. Pretind că nu văd. Partenera lui la fel, deşi îi tremură călcâiele în pantofii cu toc, gândindu-se, ce ar fi dacă i-ar lua şi ei un trandafiraş, să simtă şi ea cum e. Nu dom’le. Alungăm ţiganca, ca bărbaţi protectori ce suntem, nu cumva să îi dea iubitei cu florile în cap? Halal!
Bărbatul obişnuit nu cumpără prăjituri, ca şi desert, când a lui găteşte acasă. Nici vin, aşa- măcar o dată la 3 luni, din ăla ieftin- 10 lei sticla- cât vine? 3 beri lipsă? Nu ştie să umple cada cu spumă, ca să te surprindă- spre satisfacţia ta, dar şi a lui. Bărbatul obişnuit nu e preocupat, dar vrea să se ştie iubit, preţuit, respectat. Vrea să-i fii fidelă, să-i duci dorul. Am şi eu o întrebare: e clar, bărbatul obişnuit nu ştie să facă prea multe, dar ce VREA el să facă? Ce poate el să facă? Hai, înţeleg, obişnuit, normal, dar prestezi şi tu ceva? Be a man!
“Proşti, da’ mulţi..” dacă e să cităm din Lăpuşneanu, ignorând, bineînţeles, (sau nu) puterea maselor, în acest context…
Am pălăvrăgit şi pe Facebook, dar mie rezultatul ăsta de la BAC mi se pare dubios. Nu înţeleg cum e posibil ca 32 de elevi să nu promoveze? Cum e posibil ca o clasă întreagă să ia doar punctul din oficiu? În mod normal, din 32 de elevi, mai sunt câte 2-3 care nu se ridică la acelaşi nivel cu restul, indiferent de liceu sau profil.
Adică pentru cine mă zbat eu acum la 24 de ani, de mă întreb ce master să mai fac, la ce cursuri să mă mai înscriu, pe unde şi cum să mai muncesc, ca să fie bine, atunci, într-un viitor, când o să am copii, dacă ei, sistemul şi societatea o să [mă] dezamăgească oricum?
Încurajez orice formă anti corupţie (inclusiv copiatul la BAC), dar, pe de altă parte, la toamnă, când se susţine BAC-ul, din nou, pentru cei care n-au promovat acum, aş trimite şi profesorii, şi părinţii la un examen de verificare a competenţelor lor didactice şi părinteşti.
Eu vreau să cred că, din 32 de copii, nu chiar toţi sunt proşti- pentru că mă sperie gândul acesta, mă sperie faptul că 32 de copii, în 4 ani de liceu, în12 ani de şcoală, nu ştiu nici să scrie, nici să vorbească, nici să facă mai mult de nota 6 la un examen.
Sunt atât de dezamăgită, dincolo de glumele legate de aceste rezultate, de faptul că, viitorii mei copii o să se nască într-o astfel de societate, în cine ştie ce generaţie, mai rea, din câte văd din evoluţia lucrurilor. Păcat, de altfel, de toate rochiile sexy de la Balul de Absolvire…
Eu nu vreau să aud scuze precum că profesorii n-au nicio vină- indiferent de salariul pe care îl au. Îl au aşa pentru că acceptă, pentru că au permis unor oameni incompetenţi să-şi bată joc de ei, pentru că le-a fost frică să facă greve serioase, ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Ei ce fac, în schimb? Educă şi cresc alţi incompentenţi?
Şi părinţii, şi profesorii şi elevii- toţi, în acest caz, sunt vinovaţi. Un singur lucru ştiu momentan: nu vreau ca cineva să-şi bată joc de copiii mei. Eu o să fiu un părinte grozav. Cine îmi garantează mie însă, că restul lumii o să-mi respecte asta?
Grapefruits - blog scris cu vitamine 