Când te rătăceşti intenţionat

Am urcat azi în autobuzul 87. Roşu, frumos, cu două etaje. Urc la doi- ca să stau exact pe primul scaun din faţă, de unde ţi se pare că toţi din cale o să fie striviţi, fără milă. Ştiu că o să dureze până ajung în zona mea, aşa că holbez ochii pe geam, poate-poate văd ceva interesant de util pentru viitor, căci memoria mea lucrează doar vizual.

Văd vaca roşie (o statuie, de forma şi mărimea unei vaci, simbolul unui restaurant) din zona Bearwood-ului şi respir uşurată- nu am greşit drumul, mai am puţin până acasă. După câteva minute, identific o zonă necunoscută ochiului meu. Tac chitic. Aşa cum făceam în primul an în Bucureşti, de am ajuns la toate capetele de linii. Zonă necunoscută. -Poate ar trebui să cobor la primul etaj şi să întreb şoferul? Nu, mai stau 2 staţii şi dacă tot necunoscut e, mă dus să întreb.

Între timp, urcă o negresă cu două fetiţe- în uniformă şcolară. Se aşează în spatele meu şi încep o conversaţie despre de la ce vârstă eşti adolescent, tânăr şi apoi bătrân. Argumente peste argumente.
– My mom told me that I’m a child, not a teenager yet.
– Ye’ but my mom told me that teenagers are between 9 and 17, so I’m almost a teenager.
– My mom is older then your mom, so my mom is right, because she knows more things.

A urmat o întreagă dezbatare cu My mom şi clasificări de vârste, iar eu mă pierdusem undeva între Birmigham şi amintirile din copilărie. Văd un panou cu indicaţii. Ieşim din oraş. Bun, îmi zic, acum ar fi momentul să cobor şi să întreb. Bineînţeles că luasem autobuzul greşit, ştiam asta cu jumătate de oră în urmă, dar nu mă grăbeam nicăieri, de ce să nu mă fi plimbat?

Am văzut cartiere noi- de oameni bogaţi. Am văzut 2 maşini frumoase, sediul BMW şi un husky. Am văzut 7 oameni făcând jogging şi am auzit două rusoaice vorbind despre colţunaşi cu carne. Am învăţat că nr 87 nu mă aduce acasă, ci 82. Am înţeles că, uneori, e bine să te rătăceşti, ca să te descoperi.

I’m not lucky. I’m luck!

Azi am fost brambrura prin Birmingham. Mi-am lăsat mai multe CV-uri prin şi mai multe locuri. Oamenii m-au primit bine. Am primit o limonadă din partea casei şi, la final, când am intrat într-un salon de frizerie, ca să întreb cât m-ar costa să mă fac roşcată şi să-mi tai bretonul, mi-au dau un preţ şi mi-au tăiat bretonul gratuit- Agnes style. După ce mă satur de brunet, mă fac aşa şi aştept să-mi iasă şi pistruii primăvăratici.

Am să-o întreb pe mama, zilele următoare, dacă pot să-mi schimb numele în Cenuşăreasa.

gif

Ploaia şi Anglia

Vă amintiţi când vă spuneam, înainte de a veni în Anglia, că o să îmi fie trist şi lehamite de ploile din aici? Dar nici că o să spun că e bine, frumos, soare şi nu plouă, că mi-e frică să nu se întoarcă împotriva mea, cum spune vorba aia: –nu zi hop, până n-ai sărit.

Adevărul e că, în cele 4 luni de când sunt aici, a plouat de maxim 10 ori- ploi scurte, necesare, la urma-urmei. Sunt tare curioasă cum o să fie în perioada următoare, în special în sezonul de vară.

Ştiaţi că…? [34]

Ieri am ieşit cu aparatul de fotografiat în parc- zi frumoasă, cu aproape 20 de grade C. La un moment dat, un cuplu de indieni mă întreabă dacă e scump aparatul şi dacă aş putea să le fac nişte poze- pentru că nu au. Păreau atât de simpli, simpatici prin asta. Le-am făcut câteva poze şi, când le-am spus să se sărute- au zic că nu au voie.

Ok, mi-am zis. Probabil sunt de puţin timp împreună şi nu au voie să se sărute decât după căsătorie- ei bine, nu! Sunt căsătoriţi de 6 ani şi au un băieţel. Mi-au zic că nu au voie să se sărute în public, nici să facă alte gesturi tandre, decât în intimitatea lor. Ciudat, ne-am spune noi, cei care ne lingem pe boturi la fiecare colţ de stradă şi ne pipăim prin metrou.

La plecare, Saileela mi-a spus: “- O să te consider prietena mea din Birmingham.” În dimineaţa asta le-am trimis pozele pe mail. Sper să le fac un moment de bucurie, aşa cum mi-au făcut şi ei mie, ieri. Nu ştiu de ce sunt aşa, dar tare îmi sunt dragi oamenii care îşi arată emoţiile, iar prin asta te furnică la suflet.

Până la urmă, a pupat-o pe obraz. Ea s-a emoţionat, a roşit. El a luat- o de mână şi au râs împreună, de parcă ar fi comis o crimă, dar nu i-a prins nimeni. Am văzut atâtea cupluri sărutându-se, dar niciodată, până acum, n-am simţit că un sărut poate să însemne atât de mult, încât să-l păstrezi doar pentru tine şi partener, ca şi cum ar fi o avere. Este, o fi?

Birmingham-> Blackpool-> Manchester

Acesta a fost traseul de ieri. A fost o zi superbă, am prins şi vreme frumoasă. Am mers până la Blackpool, ţărmul căruia este scăldat de Irish Sea. Senzaţia e de nedescris- să mergi la mare în februarie, iar valurile să fie de câţiva metri şi să te ia vântul pe sus. Dacă te lăsai pe spate, vântul te susţinea. Cât am stat în maşină, ziceai că e cutremur, atât de tare se mişca. După ce am vizitat puţin Blackpool-ul, am plecat la Manchester.

Primul lucru, am vizitat ➡ Imperial War Museum şi ➡ Old Trafford Manchester United Club. Rugasem pe cineva dintre angajaţi să ne facă o poză şi când i-am spus că suntem din România- au ştiut de Steaua Bucureşti. De Steaua, nu de Dinamo! ( :evil:) La muzeu a fost interesant. Făceai turul după şirul evenimentelor din război (intrarea e liberă), iar pe fundal puteai auzi înregistrări de pe front (împuşcături, explozii, comunicate).

Din păcate am ajuns târziu în Manchester, iar muzeul se închidea la 5. Am reuşit însă să fac turul întreg: am văzut, de la haine de pe front, la filmuleţe, scrisori şi arme, printre care tancuri, bombe, maşini de război şi avioane. Forografii vechi, montaje cu tiranii războiului, afişe cu şi despre Război-Pace. Cutremurător, când te gândeşti că în trecut au fost adevărate.

Puteai, de asemenea, să îţi alegi ce filmuleţe vrei să vizionezi. Cel mai tare m-au impresionat jurnalele şi scrisorile de pe front- bărbaţi care scriau scrisori iubitelor, mamelor. Mai erau diferite sticluţe umplute cu mirosuri, iar tu trebuia să ghiceşti- de altfel mi-a plăcut ideea de a interacţiona cu muzeul, nu doar de a-l vizita. O să adaug doar câteva poze, ➡ restul sunt pe faţa cărţilor. Continue reading

De ce Anglia? De ce nu?

Sincera sa fiu, nu umbla cainii cu covrigi in coada (poate si pentru ca NU EXISTA caini comunitari pe aici) si nici nu curg rauri de lapte. Dar, pana la urma, de ce sa nu-ti iesi putin din normal, sa iti iei pur si simplu bilet si sa vezi cum e si in alta parte?

Nu stiu cand ne-a venit ideea cu Anglia, dar era in perioada cand imi cautam un master in Romania si am terminat prin a cauta o scoala in Birmingham. “- Hai s-o facem si pe asta, sa avem ce povesti la copii.”

Tinerii de aici nu se gandesc sa dea la master, imediat dupa ce termina facultatea. Ei se gandesc unde sa mai calatoreasca, pe unde sa mai faca schimb de experienta, sa dea la master in America, in Italia, in Franta? Nu daca sa dea la Cluj sau Bucuresti. Iar gandirea aceasta ne lipseste noua, din pacate.

Avem frica aceasta in noi, ca n-o sa reusim la cel mai bun liceu, la cea mai buna facultate. Ca nu te duce mintea sa fii medic sau inginer, ca doar asa reusesti si, atunci, dai la orice alta facultate, daca te ajuta Dumnezeu sa intri la buget. Dupa facultatea, NEAPARAT master, altfel nu esti om la locul tau. Ce master?- unde se poate intra la buget.

Pentru mine, acum, e o experienta de un an. Daca n-o sa-mi placa, o sa revin in tara- pentru ca si in tara se poate. Daca o sa imi placa, o sa raman sau, de ce nu, o sa plec si mai departe. Incep sa vad lucrurile cu alti ochi si imi doresc sa scap de plictiseala si monotonia din sange- aceea de a face totul asa cum zic ceilalti, ca la carte. Care carte?

The Brasshouse School

Am reusit, in sfasit, sa ne inscriem la scoala- Brasshouse. Cursurile o sa inceapa pe 6 ianuarie, iar prin februarie o sa avem o mica vacanta. Abia astept, mi s-a facut dor sa invat, sa am teme, sa imi pun mintea la contributie…

Inscrierea la scoala ne este folositoare si pentru permisele de munca, pentru scutirea de anumite taxe la chirie, dar si alte reduceri de transport, etc. Pentru cine nu stie, ca sa muncesti in alta tara, ai niste obligatii, dar si niste drepturi.

De exemplu, cand eram studenta in Romania, aveam voie sa muncesc doar part time, pe baza unui permis de munca, care se elibereaza la Directia de Munca si costa in jur de 100 de euro pe an. Permisul respectiv il puteam obtine doar pe baza permisului de sedere in Romania, obtinut ca fiind elev/student.

Din aceasta cauza mi-a fost mai greu, dar nu imposibil, pentru ca de cele mai multe ori companiile la care am lucrat si-au dat interesul si mi-au obtinut acel permis de munca, pentru care au platit ei. Bineinteles, eu mi-am platit, la randul meu, contributiile la stat.

Anyway, ma intreba cineva de ce acte e nevoie. Pana acum am avut nevoie de: pasaport (din ala valabil 5 ani, nu din ala temporar), o dovada a adresei de acasa, un cont bancar de acasa, un garantor. Important e ca actele sa fie traduse in engleza, iar cele oficiale sa fie si legalizate.

In al 9-lea cer, la propriu si la figurat!

Desi mi s-a spus sa nu stau la geamul de pe care se vede aripa avionului, acolo am stat. A fost grozav sa vad cum se extinde aripa avionului, cum se desface si cum se modifica in timpul zborului. Am trecut si prin mici turbulente, dar nimic grav.

N-o sa uit niciodata cum se micsorau masinile, casele, orasul, orasele… Am trecut printre nori, prin pufosenia aia alba. Am vazut muntii de sus. Superb!!!

In aeroportul Luton am lasat pentru 10 secunde bagajul langa masa de la cafenea, cand ne-am intors nu mai era. Va imaginati, toate lucrurile mele nu mai erau. Am mers la security si l-am gasit acolo. Orice bagaj nesupravegheat e suspectat ca fiind un atac terorist. Mi-am recuperat bagajul… Am luat autobuzul din Londra spre Birmingham. Au niste taxiuri foarte dragute, negre, dar destul de scumpe.

Momentan stam la niste prieteni, englezi. Imi place arhitectura lor, au casele extrem de frumoase, o sa folosesc expresia “ca in filme.” Desi in primele 2 zile a fost soare, aerul e foarte rece, te doare nasul cand respiri. Cu toate astea, o sa vezi si oameni in tricou, si oameni cu geaca, si oameni cu sacou. In ghete sau in slapi. Ciudati.

Am vazut mai multi chinezi decat negri si aproape niciun obez. Oamenii arata bine, ii vezi facand jogging. Am facut cumparaturile la Sainsbury (un fel de Cora) unde am gasit niste preturi fantastice, ceea ce ne-a bucurat.

Se recicleaza la greu. Oamenilor le-a intrat asta in sange. N-o sa vezi garduri din piatra, inalte de 2 m si nici ghene de gunoi, mereu prea pline. Au un gard micut in fata casei cu sau fara poarta si cutii speciale pentru sticla, plastic si hartie. E foarte curat peste tot. In aceste 3 zile am auzit un singur claxon pe strada, n-am vazut niciun caine comunitar si niciun cersetor.

Singurul lucru negativ ar fi faptul ca ei au robinet cu apa fierbinte si alt robinet cu apa rece. Nu le poti combina, asa ca alegi: ori iti fierbi dintii in timp ce ii speli, ori iti ingheata degetele. Sistemul acesta il gasesti inclusiv in aeroportul abia renovat.

Ploaia aici e ciudata. Ploua din toate partile, ploua marunt, bate vantul, iar aerul e atat de rece, incat e foarte greu sa il respiri direct. Port o esarfa pe gura si nas, deja am racit.

Cam acestea sunt primele impresii, am mers foarte mult pe jos, am inspectat toata zona unde stam momentan. M-am indragostit de ceaiul cu lapte, de Sainsbury, de accentul lor, de case, de strazi si chiar de masinile cu volan pe dreapta. Azi am vazut una din casele pentru chirie, maine mai avem inca o vizionare si speram ca pana la sfarsitul saptamanii sa ne mutam, sa ne instalam si internetul.

Imi pare rau ca nu mi-am luat haine mai groase, in rest, nu regret nimic. Scoala incepe in ianuarie, pana atunci ar trebui sa rezolvam cu actele, chiria si acomodarea. Pana acum am interactionat doar cu oameni foarte amabili, dispusi sa te ajute.

Apropo, lucrul cel mai cunoscut ramane Dracula. P.S. aici ai nevoie de crema, altfel ti se usuca pielea foarte tare.

A mai rămas o lună şi 11 zile!

Ştiţi când în clasele primare ni se dădea la şcoală să facem compuneri pe bază de imaginaţie: “-Ce ai lua cu tine pe o insulă?” şi mă gândeam pe atunci: “-Când Dumnezeule o să ajung eu pe o insulă ca să îmi imaginez aşa ceva?”

Se pare că răspunsul la întrebare a apărut acum, pentru a mi se demonstra că “necunoscute sunt căile Domnului” şi sincer, o să am nevoie de ceva imaginaţie ca să pot renunţa la multe din lucrurile de aici, pentru că o să plec doar cu o geantă. O geantă!!!

Sunt zile când îmi vine să împachetez, sunt zile când mi se face frică de plecare. Încă nu pot să cred şi mai am atâtea de rezolvat până la plecare, inclusiv o călătorie acasă, în Moldova, de data aceasta ca cetăţean străin. Sper să nu mă împuşte ăia la vamă.