Sfârşitul tău de capitol, începutul meu de viaţă

Pentru mine, ieri, situaţia s-a schimbat la 360 de grade. Cuvintele din cerul gurii, cândva sentimente, s-au înghiţit în sec şi nu vor mai fi rostite niciodată, chiar dacă, undeva în mine, aciditatea lor o să mă doară.

Îţi doreşte uneori, cum se întâmplă prin filme, ca atunci când te doare, să leşini- ca să nu mai simţi nimic, să te trezeşti şi să nu mai simţi nimic. În realitate, te doare în piep, de nu poţi să respiri şi ţi se strânge stomacul pe când tu, trup şi suflet, te desfaci în milioane de bucăţi.

E doar un moment, asemănător serpilor, când îşi reînoiesc pielea. Te zvârcoleşti în propriul trup, laşi ce e vechi în urmă şi te bucuri de un nou capitol din viaţa ta, dintr-o carte nouă, nu din continuarea celei vechi.

“-You are smart and lucky, at the beginning of a new chapter in your life, so do not dare to be sad.” Şi are dreptate. Am prieteni care îmi trimit astfel de mesaje la ora 8 dimineaţa, am oameni în jurul meu, care mă iubesc şi am, în faţă, momente de bucurie de care sunt conştientă.

În momentul acela de durere, conştientizezi că, doar aşa ai putea să devii mai puternică, chiar dacă plângi, îţi devii propriul erou pentru că alegi să nu mai lupţi într-o bătălie care nu se merită, pentru că nu tu, ci alţii sunt laşi, alţii sunt trădători…

First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win. ~Gandhi (Via Cris)

Vorbeşte, nevastă

Ţi s-a întâmplat să ai gânduri care nu-ţi dau pace, dar să nu le poţi împărtăşi cu partenerul? Fie pentru a te proteja, fie pentru a-l proteja; din jenă, din frică să nu fii înţeles, din teamă să nu fii interpretat greşit sau pentru că, pur şi simplu, ştii că n-o să te asculte şi, chiar dacă o să te asculte, n-o să te audă, decât superficial.

Nu-mi place când am astfel de gânduri, ca nişte molii flămânde şi încă n-am învăţat, din vechile greşeli, că nu poţi ţine totul în tine, nici dacă te supără doar pe tine, nici dacă supără mai multe persoane, inclusiv iubitul/iubita.

Din păcate astfel de lecţii nu se învaţă individual, când e vorba de cuplu. Bărbaţii însă, vor să vorbim mai puţin, poate pentru că nu ştiu cum să ne rezolve problemele şi, ca să fim sincere, uneori nu e de ajuns să fii doar ascultat, când ceea ce spui necesită şi nişte fapte.

Când termină de ros la gândurile tale, molile se mută de rod din sentimente, din răbdare, din amintiri frumoase, din speranţă şi rămâi, cum rămâne puloverul de lână, cu găuri pe la încheieturi, de scârţâie toată relaţia.

Slabă

Sunt slabă. Uneori am impresia că sunt taurul din ring, dar când să-mi pun coarnele în pământ, scoţând aburi pe nări şi dând din copite, mă transform… nici măcar în toreador, ci într-un simplu spectator la monstruozitatea asta de spectacol şi îngheţ.

Alţii sunt taurii, alţii sunt toreadorii. Eu doar văd lucrurile întâmplându-se şi, culmea, chiar şi atunci când taurul se îndreaptă spre mine, eu văd asta ca fiind un lucru bun, doar pentru că mi se întâmplă mie.

Sunt slabă, iar când eşti slab, de cele mai multe ori, te loveşti singur: de situaţii, de decizii, de nesiguranţă, de întrebări, de răspunsuri, de sentimente, de oameni. Aş vrea să pot spune ce gândesc şi să pot simţi ceea ce cred.

Zidesc cuvinte

Citesc, citesc, citesc. Am impresia că aşa nu-mi aud gândurile, dar ele zburdă printre rânduri de romane, împiedicându-se anemice, pentru că nu se mai hrănesc cu seva din mine. Mi-e milă. Uite cuvântul “iubire” cum stă întins printre alte cuvinte confuze. L-aş ridica, l-aş pune la locul lui, dar locurile pentru cuvinte se clădesc pe temelii de sentimente.

Străin

Nu-i bine. Nu-i bine nici aşa, nici aşa, nicicum. Ce e fericirea mea pe lângă nefericirea celorlalţi? Dar ce e nefericirea mea pe lângă fericirea altora? Pe toate le poate face omul, dar ca să fie fericit are nevoie de cel puţin încă o persoană.

Şi nu mă bucură nici jobul, nici şcoala, nici Anglia, nici Londra, nici autobuzele roşii, nici vacanţele, nici cadourile, nici planurile de viitor. Nimic nu-mi încape în minte- ocupată şi preocupată fiind cu alte planuri- poate mai mici, dar posibile în orice colţ de lume.

Sunt mulţumită, foarte, cu tot ce mi s-a dat, dar mă simt de parcă m-aş cufunda în cutii frumos ambalate, fără să apuc să le desfac, ca să văd ce e înăuntru. Îmi vine să urlu şi nu ştiu dacă de nervi, de bucurie, de frică, de… Şi-aş lăsa de la mine, dar nu asta e soluţia- am tot rezolvat problemele cu soluţia asta şi n-am ajuns decât la alte probleme.

Aşa m-am săturat de camere străine, de ţări străine, de oameni străini, de limbi străine, de sentimente străine, de bagaje, de stăina din mine. Azi mi-am salutat viaţa, a trecut pe lângă mine, mi-a râs în faţă şi m-a întrebat cât mai am să-mi plâng de milă?

Până nu mai rămâne nimic

Eu nu cred că trebuie să iubeşti oamenii pentru ceea ce sunt. Imaginează-ţi numai, cum să iubeşti un om urâcios la suflet? Sau un egoist, sau un zgârcit, sau un antisocial? Te schimbi- ca să îi fii pe plac, fiindcă ai impresia aceasta, că trebuie să îl iubeşti aşa cum este, chiar dacă te face să te simţi prost, nesigur, urât. O fi dragoste asta sau “nu ştiu ce să fac cu viaţa mea?”

Gelozia lor te transformă într-un fricos, neîncrezător nici în tine, nici în celălalt. Minciuna lor te transformă într-un nepăsător, dacă nu chiar într-un alt mincinos. Perfecţiunea lor te transformă într-un handicapat fără acte, fără leac- mereu incapabil de ceva, niciodată bun, niciodată frumos, niciodată perfect.

Eu nu vreau ca oamenii să mă iubească pentru ceea ce sunt. Eu sunt nimic fără ceilalţi; nu pot să râd, nu pot să visez, nu pot să mă îmbrac frumos, nu pot să gătesc, nu pot să cumpăr cadouri. Eu trebuie să mă completez cu celălalt, că doar pentru asta sunt relaţiile- nu pentru ca eu să iubesc tot, el să iubească tot, dar nimic să nu ne lege.

Eu iubesc oamenii şi pentru ceea ce sunt, şi pentru ceea ce nu sunt, dar mi-aş dori să fie. Îi iubesc până nu mai rămâne nimic; E grav să fii indiferent. Unii au asta în sânge, alţii trebuie să se prefacă- pentru că aşa e leacul: indiferenţa se tratează cu indiferenţă, dar ce te faci când nu eşti bolnav de aşa ceva?

Şi te gâtui să îi iubeşti pentru ceea ce sunt, până uiţi cine eşti tu. După aia iubeşti în neştire, de parcă ai fi în comă, iar inima ta ar alerga ca nebuna pe câmpul iubirii, numai ca să demonstreze că ea poate, că ea luptă, că ea iartă. Toţi facem câte un infarct în viaţă. Unora li se opreşte inima, altora li se opresc doar sentimentele din ea. Cred că e acelaşi lucru- la ce bun o inimă care nu simte nimic?

Obicei prost…

Pentru că, la un moment dat, blogul nu-ţi mai aparţine, deşi e al tău, am hotărât: fie iau o pauză, ca să nu devină totul prea personal, fie să scriu pentru că nu mă pot abţine. Da, am ales una din două, dar nu ştiu pe care, încă.

E greu să ţii în tine o învălmăşeală de sentimente, trăiri, experienţe şi visuri. Am crezut că e mai uşor să le pui jos, printre butoanele de la tastatură, dar cred că e mai bine să le păstrez acolo, unde le este locul. Fără ca oamenii să judece, fără ca oameni să compătimească, nici măcar să placă.

Cred că mi se trage de la prostul obicei de a-mi zângări rănile. Trebuie să învăţ să pun pansament şi să aştept… să treacă, fără să dau “boala” şi la alţii.

Screenshot din filmul Prince of tears