M-am născut la țară

M-am născut la țară, iar asta îmi dă idei de postat pe blog, căci așa zicea autorul, că veșnicia s-a născut la sat, modernul de ce nu s-ar naște și el, tot acolo? Știți de ce mi s-a făcut dor, dincolo de Halloween? De mirosul de fum, din troinele de frunze uscate, adunate prin grădini.

Așa-mi era de dragă, când mă punea mama să dau cu grebla prin grădină, să adun frunzele moarte, de faceam moviliță și îi dădeam foc, punând la copt cartofi (și mere); se afumau de numa-numa, dar tare gustoși mai erau, înfipți în bețe, furate de la lăstarii de vie, căci și așa nu mai aveau nevoie de suport, fără struguri fiind. Mi-e dor de mirosul acela, de fum de noiembrie și cartofi afumați.

Sufletul satului

“Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s’a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
si dacã ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Lucian Blaga