pentru ca asa sunt eu

Am inceput sa cred ca imi cam bat joc de cuvintele spuse candva, iar asta nu imi sta in fire. Avem noi oamenii o calitate de a ne preface ca totul e frumos, ca suntem a naibii de fericiti doar-doar o crapa vecinul de ciuda, iar insatisfactia lui ne pune un ranjet pe fata…atat de meschin incat chiar incepem sa credem ca  suntem fericiti si ca ne merge bine. Ihim. Imi mai place ca vorbim doar despre lucrurile si evenimentele frumoase din viata, cele urate le tinem doar in familie. Shhht. Stiu ca am zis aici ca vreau posturi optimiste pe blog, dar asta nu inseamna ca trebuie sa scriu doar despre cum m-a cucerit iubitu’, ce note mari am luat la examen, unde m-am angajat, iar eventual daca m-ar insela prietenul sa ma fac ca mi-au cazut butoanele de la tastatura, poate chiar sa-mi sterg blogul [ha!], sa nu spun despre restante [inca n-am] sau sa ma prefac ca sunt o fata optimista si sa scriu posturi despre cat e de frumos sa iubesti, cand defapt habar nu am. Se pare ca lumea ma place pana cand incearca sa ma schimbe, iar cand se intampla asta nu imi mai place mie. Si cred ca asta se intampla cu toti. Il gasim atat de interesant pe un strain, ne fascineaza totul la el, vrem sa-l cunoastem, ne place ca avem lucuri comune, ne place chiar si cand nu avem multe lucuri in comun cu scopul de a dezvolta noi interese, dar NU STIU de ce, imediat cum strainul devine iubit, iubita, prietena, sot, sotie…incercam sa schimbam, sa interzicem, sa impunem reguli…pana in momentul in care STRAINUL devenim chiar noi faţa de cealalta persoana. De ce n-am mai scris pe blog? Pentru ca, la un moment dat, avem atatea de spus incat nu spunem nimic. Exact ca in ziua de marti la facultate, cand am cursuri de la 10.00 la 20.00 si, pur si simplu, uneori tocmai pentru ca sunt atat de multe, nu merg la nici un curs. Sâc! Consider ca pot sa fiu prietena tuturor si dusmanul nimanui pentru ca nu pot sa port pica sau sa urasc. De aceea, cand nu-mi poti fi prieten nu esti decat unul din cei 6 miliarde.