Eu nu-mi permit să pierd oamenii din viaţa mea, nu pot să nu cunosc oameni noi sau să nu-i redescopăr pe cei vechi. Aşa sunt eu, mă hrănesc cu starea lor de spirit, cu bucuriile lor, cu problemele lor, cu soluţiile lor, cu stilul lor vestimentar, cu felul lor de a fi.
Nu pot altfel, mă sufoc. Eu iubesc părinţii, şi pe ai mei, şi pe ai altora. Mă ataşez foarte repede de oameni şi, dacă am ocazia să cunosc familii, mă adoptez singură. Într-o perioadă, mama era geloasă. Mă apropiasem foarte tare de mama celei mai bune prietene, doar pentru că era mai zurlie la cap şi, pe atunci, credeam că e mai simplu să rezolvi probleme prin felul ei de a fi, decât prin felul calculat al mamei.
Nu-mi imaginez, din acest motiv, să am un soţ gelos care să nu-mi permită să ies cu prietenii mei, care să nu-mi înţeleagă felul de a fi şi să-l interpreteze greşit. Aş iubi, de un milion de ori mai mult, un om care mi-ar da libertatea de a face lucrurile în felul meu şi i-aş da, în schimb, toată încrederea şi fidelitatea de care are nevoie.
Eu nu-s pasăre de ţinut în colivie. Eu nu-s pasăre. Eu sunt un om care iubeşte oamenii, iar prin iubirea asta, îmi hrănesc eu-ul. Când nu mai am oameni în jurul meu, mă pierd şi-mi pierd şi sentimentele. Nu pot să fiu zburdalnică, nu pot să fiu veselă, nu pot să fiu optimistă, nu pot să scriu, nu pot să-mi imaginez şi nu pot să nu mai pot, pentru că am atâtea în felul în care m-au crescut părinţii şi în modul în care m-au educat experienţele, încât aş înnebuni dacă totul s-ar opri la o singură persoană.
Dacă vrei să mă schimbi, îndepărtează-mă de oameni. Asta însă, n-o să mă ţină aproape de tine, oricine n-ai fi tu…
