Străin

Nu-i bine. Nu-i bine nici aşa, nici aşa, nicicum. Ce e fericirea mea pe lângă nefericirea celorlalţi? Dar ce e nefericirea mea pe lângă fericirea altora? Pe toate le poate face omul, dar ca să fie fericit are nevoie de cel puţin încă o persoană.

Şi nu mă bucură nici jobul, nici şcoala, nici Anglia, nici Londra, nici autobuzele roşii, nici vacanţele, nici cadourile, nici planurile de viitor. Nimic nu-mi încape în minte- ocupată şi preocupată fiind cu alte planuri- poate mai mici, dar posibile în orice colţ de lume.

Sunt mulţumită, foarte, cu tot ce mi s-a dat, dar mă simt de parcă m-aş cufunda în cutii frumos ambalate, fără să apuc să le desfac, ca să văd ce e înăuntru. Îmi vine să urlu şi nu ştiu dacă de nervi, de bucurie, de frică, de… Şi-aş lăsa de la mine, dar nu asta e soluţia- am tot rezolvat problemele cu soluţia asta şi n-am ajuns decât la alte probleme.

Aşa m-am săturat de camere străine, de ţări străine, de oameni străini, de limbi străine, de sentimente străine, de bagaje, de stăina din mine. Azi mi-am salutat viaţa, a trecut pe lângă mine, mi-a râs în faţă şi m-a întrebat cât mai am să-mi plâng de milă?