Am urcat azi în autobuzul 87. Roşu, frumos, cu două etaje. Urc la doi- ca să stau exact pe primul scaun din faţă, de unde ţi se pare că toţi din cale o să fie striviţi, fără milă. Ştiu că o să dureze până ajung în zona mea, aşa că holbez ochii pe geam, poate-poate văd ceva interesant de util pentru viitor, căci memoria mea lucrează doar vizual.
Văd vaca roşie (o statuie, de forma şi mărimea unei vaci, simbolul unui restaurant) din zona Bearwood-ului şi respir uşurată- nu am greşit drumul, mai am puţin până acasă. După câteva minute, identific o zonă necunoscută ochiului meu. Tac chitic. Aşa cum făceam în primul an în Bucureşti, de am ajuns la toate capetele de linii. Zonă necunoscută. -Poate ar trebui să cobor la primul etaj şi să întreb şoferul? Nu, mai stau 2 staţii şi dacă tot necunoscut e, mă dus să întreb.
Între timp, urcă o negresă cu două fetiţe- în uniformă şcolară. Se aşează în spatele meu şi încep o conversaţie despre de la ce vârstă eşti adolescent, tânăr şi apoi bătrân. Argumente peste argumente.
– My mom told me that I’m a child, not a teenager yet.
– Ye’ but my mom told me that teenagers are between 9 and 17, so I’m almost a teenager.
– My mom is older then your mom, so my mom is right, because she knows more things.
A urmat o întreagă dezbatare cu My mom şi clasificări de vârste, iar eu mă pierdusem undeva între Birmigham şi amintirile din copilărie. Văd un panou cu indicaţii. Ieşim din oraş. Bun, îmi zic, acum ar fi momentul să cobor şi să întreb. Bineînţeles că luasem autobuzul greşit, ştiam asta cu jumătate de oră în urmă, dar nu mă grăbeam nicăieri, de ce să nu mă fi plimbat?
Am văzut cartiere noi- de oameni bogaţi. Am văzut 2 maşini frumoase, sediul BMW şi un husky. Am văzut 7 oameni făcând jogging şi am auzit două rusoaice vorbind despre colţunaşi cu carne. Am învăţat că nr 87 nu mă aduce acasă, ci 82. Am înţeles că, uneori, e bine să te rătăceşti, ca să te descoperi.
Grapefruits - blog scris cu vitamine 