habar n-am. de ce aş avea?

Sunt prea tânără (ihim) să mă gândesc la faptul că toţi bărbaţii sunt idioţi şi toate femeile sunt proaste, că toţi îşi doresc, în aceste condiţii, o dragoste adevarată şi o relaţie serioasă, unul cu celălalt, dacă vă puteţi imagina, sperând chiar să ajungă să facă şi copii împreună, copii frumoşi şi deştepţi. Cum era treaba cu ADN-ul?

Nu, eu sunt prea tânără să cred că unii oameni care ajung accidental să fie împreuna şi care, habar nu au dacă se potrivesc, dar pentru că se plac atât de mult, se chinuie, ca atunci, când îţi place o pereche de pantofi, dar nu au decât cu un număr mai mic sau mai mare. Te uiţi la ei şi te gândeşti: poate se mai dau după picior, poate mai pun nişte hârtie în bot, în botul pantofului. Eu sunt prea tânără pentru asta. Nu au decât să se înşele, nu au decât să sufere, nu au decât să se emancipeze şi să se misoginănească, nu au decât să îşi caute fotomodele, băieţi cu maşini şi alte prototipuri de oameni cu care e neapărat să începi o relaţie serioasă.

De ce mi-aş traumatiza gândurile cu ideea că nici un bărbat din lumea asta n-o să îmi poată oferi ce vreau eu, că nici un bărbat nu este demn de naţia feminină, că suntem toate neînţelese şi din cauza asta simţim o acută lipsă de afectivitate. De ce să mă duc la război, dacă e pace? Stai puţin, o relaţie serioasă nu înseamnă o relaţie gravă, o relaţie pusă la punct, o relaţie nu devine serioasă doar pentru că vrei să fie serioasă. Habar nu am, sincer. Şi de ce aş avea? Că doar nu am 40 de ani să ştiu eu totul despre bărbaţi şi nici studiu asupra lor nu am realizat. Abia am spus primul meu “te iubesc”, de ce m-aş comporta de parcă ar trebui să judec pe cineva?

De ce ne purtăm nepotrivit vârstei noastre? De ce la 18, 20, 25 de ani trebuie să ne gândim la relaţii ca la un lucru greu de obţinut, greu de întreţinut, greu de bătut în cuie. De ce unele fete, când nici măcar n-au terminat liceul şi nu ştiu ce e aia să ai responsabilităţi, plâng după un băiat cu care sperau să se căsătorească, fără să ştie ce e de capul lui. Am înnebunit de atâtea sărutări şi plimbări sub clar de lună. Ieşiţi şi voi în Piaţa Victoriei, la ora grevei.

Am de gând să îmi trăiesc relaţia exact aşa cum este. Ca o pereche de pantofi care mi se potriveşte şi nu pentru că aş fi avut norocul să găsesc cutia potrivită, ci pentru că mi se pare extraordinar să porţi tenişi şi să te crezi Cenuşăreasa.

Visam că o să fiu cerută de nevastă pe turnul Eiffel, pentru că auzisem că s-a întâmplat altor fete şi, deşi n-am fost niciodată acolo, cred într-adevăr că trebuie să fie frumos şi romantic. Nu mai visez, nu pentru că nu cred că ar fi posibil şi pentru mine, ci pentru că îmi dau ocazia să îmi creez propria poveste şi, în acelaşi timp, îi dau ocazia celui care îmi va oferi inelul să fie mai bun decât au fost alţii, poate chiar mai inventiv. Să-i dai ocazia celuilalt să îţi arate că visurile pot fi mai frumoase dacă sunt create împreună.

Înţelegi? Dacă n-ai înţelege, m-aş bucura nespus, ar însemna că ai propria poveste!