Am alergat cu ploaia

Cui i-a fost lene să alerge pe vreme însorită, să se bucure că se poate plimba prin ploaie. Înveţi astfel că trebuie să porţi pe frunte atât truda transpiraţiei, cât şi bucuria botezului venit din cer. Toţi fugim de ceva, unii se bazează pe viteza piciorului, alţii pe cea a gândului. Sperăm să ajugem la un finiş al sufletului împăcat, unde să nu existe nici invingător, nici învins, pentru că bucuria unui suflet vine din mulţumire, nu din câştig. Din această cauză nu toţi cei care se roagă ajung să fie fericiţi, pentru că înainte de a cere, uită să mulţumească pentru ceea ce au deja.

…şi mă gândeam, în timp ce alergam, cine m-o crede nebună, fiindcă alerg pe o vreme ca asta, n-a pierdut niciodată bobocii toamna, copil fiind, cu joaca luându-se…

dacă îţi spun ceva, mă asculţi?

Am înţeles de ce e bine să faci o facultate. Sincer, acum, în ultimul an am înţeles de ce e bine. Nu vreau să scriu că am facut-o degeaba, pentru că aş fi ipocrită, dar cel puţin ştiu ce o să conteze în CV-ul meu. N-o să conteze diploma atât cât umilele mele job-uri din timpul facultăţii, când fugeam de la cursuri ca să ajung la muncă, când mă rugam de câte un supervizor să îmi facă şi mie programul mai comod, căci aveam profi care ţineau neapărat să ne vadă la cursuri, mai aflau şi ei un banc bun sau când renunţam la vacanţe pentru că nu mai aveam zile de concediu, dar aveam, vezi tu, un salariu.

O să conteze că am vândut bijuterii în anul I, într-un magazin de fiţe, când patronul magazinului m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez, asta după ce îmi convinsesem o amică să îşi ia o pereche de cercei mai scumpi, decât 2 perechi urâţi şi ieftini, iar amica a cumpărat toate 3 perechile. Nu mai muncisem niciodată, iar nişte bani “cu care să fac ce vreau eu” suna foarte tentant. Am renunţat în decembrie, după luna cadourilor, când a început prima sesiune din viaţa mea.

Am lucrat apoi la departamente de vânzări si relaţii cu clienţii pe la diferite firme. Nu ştiu cum se face că de fiecare dată am fost chemată la interviu când mă aşteptam mai puţin, Continue reading

Semnez “Indemnizaţia pentru creşterea copilului să rămână 85% din salariu”

Am semnat. Mi-a luat un minut să o semnez, nu ştiu dacă o să rezolve ceva încă o semnătură, dar m-am săturat să cred că părerea unui număr de X milioane de oameni nu contează niciodată. Puteţi semna şi voi ➡ AICI!!!

Eu nu sunt mămică şi nici salariu nu am, momentan. Dar o să am copii şi n-o să vreau să le citesc din cărţi de istorie că “-uite mamă, a fost criză şi n-am luptat pentru DREPTURILE tale, nici când au vrut să taie din alocaţie, nici când au vrut să taie din indemnizaţie.” Mai bine i-aş spune că nu există Moş Crăciun; ar fi, probabil, mai puţin dezamăgit. Gata, vorba lungă, sărăcia omului. Ştim asta încă de la ultimele alegeri. Pune mâna şi semnează:

Indemnizatia pentru cresterea copilului sa ramana 85% din salariu

Cum poate cineva să plece de undeva unde n-a fost niciodată?

Cum poate cineva să plece de undeva unde n-a fost niciodată? Să îţi răspundă oamenii care au crezut că au pe cineva alături, pe cineva care le-a dat impresia asta, deşi… N-a fost acolo când ţi-a fost greu, iar dacă a fost s-a uitat şi a dat din umeri. Un străin ar fi zis măcar: “-lasă, că o să fie bine.”

Cum poate cineva să plece de undeva unde n-a fost niciodată? E ca şi cum cineva e acolo doar pentru că vrem noi, e exact ca în lada cu vechituri, lucrurile alea nu ne aduc nici un folos, doar amintiri şi speranţa că, poate într-o zi, o să te foloseşti de acele lucruri. Poate chiar se întâmplă să ai nevoie să te foloseşti, dar descoperi că nu ţi se potrivesc.

Cum poate cineva să plece de undeva unde n-a fost niciodată?

How much “forever” means?

Am aflat ce valoare avem

Ascultă melodia lui Ion şi Diona Aldea Teodorofici, Iarta-mă, ca să înţelegi.

Ştii cât valorezi? O să zici că tu nu ai preţ. Toate lucrurile în viaţa asta au un preţ. Ştii care e preţul tău? Preţul tău e compus din dragostea părinţilor tăi, din primul lor “te iubesc” care şi l-au spus. Din “Da”-ul lor şi din toate temerile ce au urmat căsătoriei. Preţul tău poartă amprenta bucuriei când au aflat că o să aibă un copil, pe tine. Nici nu ştiau ce o să fii, vroiau iniţial să te naşti sănătos, apoi au înebunit gândindu-se la ce nume să îţi pună. Preţul tău stă în primele haine cumpărate de mama ta, stă în privirea ei când se mângâia seara pe burtică şi vorbea cu tine. Preţul tău scaldă lacrimile părinţilor tăi. Coşti cât toata durerea mamei tale la naştere şi cât toată bucuria tatălui tău când te-a ţinut prima oară în braţe.

Preţul tău n-o să fie niciodată redus pentru că lor le este în permanenţă dor, ei îşi fac în fiecare seară rugăciunea pentru tine. Tu valorezi cât toate sacrificiile lor şi să nu-mi spune mie că nu ai preţ.

Părinţii mei, în ultimii 7 ani, nu ştiu dacă mi-au fost alături 2 ani, împreunaţi. Le-am simţit lipsa, dar nu şi prezenţa. Valorez cât tot acest timp pe care n-am să-l recuperez niciodată. Ştii cât de scump e timpul? E scump cât sufletul unui copil care a învăţat poveţe de la distanţă. E scump cât părinţii mei şi toate neamurile până la Adam şi Eva, până la dragostea lui Dumnezeu. Distanţa dintre părinţi şi copii nu se numără în km, pentru că ei sunt legaţi prin iubire. Nu orice fel de iubire. Continue reading

2-2 vise urâte

Da, toată noaptea am visat că m-am ascuns de oameni fără cap, acum nu ştiu dacă şi fără minte, dar aşa trebuie să fie din moment ce s-au apucat să sperie biata fată. Acum că m-am trezit, mă gândesc că nu puteau să îmi facă mare lucru, că n-aveau gură să mă mănânce, dar în vise nu rişti niciodată, pentru că în vis totul e posibil, iar dacă am şti în vis că visăm, am juca toţi la Loto.

Astăzi “am aşa de multe de făcut, că trebuie neapărat sa încep cu trei ceasuri de rugăciune.” Să aveţi o zi frumoasă, marţi-miercuri, ce o fi.

P.S: nu-mi place pluralul “visuri”, cand e folosit în contextul de “planuri de viitor”. Sună mai mult a succesuri, ceea ce e deprimant.