ai plâns de fericire?

O fată simte din priviri, nu are nevoie de cuvinte. Poate din acest motiv multe din noi plângem în momentele grele. Când ne supără, când ne dezamăgesc, când ne părăsesc, când ne bucură. Eu plâng când sunt fericită, iau perna în braţe şi plâng, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Ai plâns de fericire vreodată? Cred că aşa se scurge râul în mare, exact acelaşi sentiment.

Ţi-e de ajuns o privire, pe care să nu ştie neapărat celălalt că o vezi, ca să simţi că eşti frumoasă, că eşti iubită, că te-ar lua în braţe şi te-ar sugruma, că nu contează altceva decât faptul că el e acolo, lângă tine. Şi ne te mai saturi de privirea aia, golănaşă. Strici momentul, ca să îi dai impresia că habar nu ai la ce se gândeşte, zâmbeşti ştrengăreşte şi îl întrebi:

-La ce te gândeşti?
-Aaa, la nimic.

Tu, zâmbeşti în continuare şi ştii, acel nimic e totul pentru el, dar îi e ruşine să recunoască. Te iubeşte atât de mult, încât îi este ruşine să îşi recunoască lui. Şi parcă l-ai şi enervat că l-ai trezit din furişagul privirii, exact când tu nici “nu erai atentă”. Te bosumflezi puţin pentru că nu îţi spune la ce se gândeşte, dar ştii, pentru că ai văzut asta în ochii lui. Te şi amuză că nu vrea să recunoască.

Să nu exagerezi însă cu cititul, sunt momente când ei CHIAR se uită la meci, prin tine. Continue reading

spălatul vaselor poate dăuna zestrei d-voastră

În ultima săptămână am spart un pahar si 4 căni, iar astăzi, mai nou, 3 farfurii. Credeţi că ar trebui să renunţ să mai beau ceai sau ar trebui să renunţ să spăl vasele? Au mai rămas ceştile de cafea, alea mici şi nesuferite. Dacă nu scriu în următoarele zile, înseamnă că s-au răzbunat colegele de cameră pe mine şi mi-au tăiat firul de net sau degetele astea neîndemânatice. Apropo, să îmi spună cineva că asta înseamnă spargerea ghinionului, pliiiizz, pliiiiiz, sau să facă bine să îmi cumpere cănile de mai jos.

Citeşte: James Cain- Poştaşul sună întotdeauna de două ori

Primul accident, un accident oarecare, trebuia să fie o crimă (dacă nu apărea pisica). Şi atunci, crima perfectă a trecut drept un accident perfect.
Al doilea accident, un accident oarecare, a fost o crimă perfectă (dacă nu uitau de poliţa de asigurare). Şi atunci, crima perfectă a rămas o crimă perfectă.
Al treilea accident, un accident oarecare, n-a fost o crimă perfectă (dacă nu uitau de parapet, de poliţa de asigurare şi de pisică). Dar a trecut drept crimă.
MORALA: şi crimele imperfecte se plătesc. Uneori cu ştreangul.

Cam aşa începe romanul. Nu înţelegi mare lucru dacă nu începi să citeşti şi, când crezi că ştii finalul, scriitorul te “loveşte în moalele capului” cu un final cu totul neaşteptat. Am sorbit cartea în câteva ore ridicând din sprânceană, râzând în hohote, chicotind şi mirându-mă de unele detalii. Ca să îl citez pe Cain: “– Aşa cum a spus şi ăla care a căzut din avion, călătoria prin aer a fost plăcută, dar aterizarea a fost cam dură.”

Romanul pune la zid iubirea pornită din pasiune, care la primul zdruncin, clatină. Află cum iubeşte o femeie care îşi caută fericirea fără să ştie ce înseamnă asta. Până unde merge iubirea unei femei comparativ cu iubirea unui bărbat? Cine credeţi că e capabil de mai multe sacrificii, din perspectiva lui Cain, bineînţeles.

Am făcut rost de volum din Biblioteca bunicii.