roz-mai amar

De câteva zile am o stare de…nu mai suport oamenii. Oamenii ale căror gânduri poţi să le miroşi pentru că…put. Oamenii a căror zambet rămâne împetrit în colţul gurii, in timp ce buzele tremură de invidie, de răutate, de…habar n-au nici ei. Oamenii care ar trebui să îţi fie alături pentru că aşa au ales şi ei, nu pentru că aşa stau lucrurile, pentru că dacă “aşa stau lucrurile” se pune praful. Am zile când şterg praful de plăcere, pulvelizând Pronto ca în reclamele cu hărnicuţe. Apoi sunt zilele când ori îl şterg de nevoie, ori îl las în pace. Cam acelaşi lucru, dacă e să ne raportăm la calitate.

Eu sunt sensibilă, foarte sensibilă. Nu ştiu de ce unii din voi mă văd puternică. O fi şi el soldatul slab pentru că are scut, nu voinic pentru că are şi armă.

Nu mai am răbdare. Am ajuns la capătul ei. I-am informat şi pe oamenii mai importanţi, ca să ştie. Eu când nu mai am răbdare, devin indiferentă. Uit repede.

Mă crezi, vreau aşa de tare să fiu mai rea!