Dacă ar fi sincere, femeile ar părea mai inteligente

Am prins ieri o frântură de film, în care actriţa principală se întreba, pe final, de ce oamenilor le este atât de greu să renunţe la o relaţie în care nu se simt bine, nu se simt în largul lor, nu se simt protejaţi, nu se simt iubiţi şi, în loc să accepte o despărţire, aşa dureroasă cum este, ei acceptă toate cele de mai sus, cu riscul unei nefericiri, poate mai puţin dureroasă, pe moment, dar de lungă durată.

Eu într-o oră trebuie să plec la muncă, aşa că scriu repede şi degrabă pentru că actriţa din film joacă atâtea roluri în viaţa reală, în toate colţurile lumii. M-am gândit şi la un răspuns, cel puţin din punctul meu de vedere- nu vorbim ceea ce gândim, dar demonstrăm ceea ce simţim. Fetele au foarte multe în minte, uneori chiar gânduri geniale, dar în loc să şi le expună, din frică- vorbesc bazaconii plicticoase pentru bărbaţi, de genul: -mă mai iubeşti? -la ce te gândeşti? -te gândeşti la mine? -mai sunt frumoasă pentru tine?

Dacă aş fi actriţa principală, în filmul meu, m-aş întreba de ce femeile nu vor să rănească înapoi, atunci când sunt rănite? De ce îşi ascund simţirile în sentimente de milă şi frică, în loc să fie ferme şi sigure pe ceea ce îşi doresc ca să fie fericire? Să spună tare şi fără eschivare: – Nu mă interesează să îţi arăt cum să te comporţi, nu mă interesează să mă stresez pentru cineva care nu merită, nu mă interesează să mă fac plăcută, când tu eşti veşnic nemulţumit…

Aşa vreau să fiu rea şi a dracului, măcar pentru o zi, în care să reuşesc cu răul ce n-am reuşit cu binele, pentru că altfel nu cred că se poate. Am fugit! Voi să prindeţi curaj să gândiţi ce simţiţi şi să demonstraţi asta. Atât.

La mijloc

Oamenii răi, din viaţa mea, au devenit buni. Cei buni au rămas la fel. Eu sunt undeva la mijloc. Am fost bună şi m-am rănit. Am vrut să fiu rea şi mi-am făcut mai mult rău. Oamenii sunt ca ploaia- uneori bună ca o binecuvântare, alteori mai rea decât un blestem, dar nu poţi s-o controlezi, oricum n-ar fi.

Unele picături sunt menite să răcorească, altele sunt menite să şteargă urmele definitiv. Când eşti la mijloc, te comporţi asemeni Pământului- le primeşti pe toate.

A doua şansă

Oamenii nu merită a doua şansă, când e vorba de dragoste. Aşa cred eu. Cu dragostea nu poţi să o dai în bară, decât dacă nu îţi pasă sau dacă ai impresia că ţi se cuvine, fără să oferi dragoste în schimb.

Ce să faci cu a doua şansă? Să demonstrezi ce trebuia demonstrat cu mult timp în urmă? Să repari ce ai greşit? Să te porţi la fel? Să te porţi altfel? Ca după o inundaţie; chiar şi după ce speli pereţii de mizerie, există riscul să prindă mucegai, să se desprindă varul…

Eu, dacă aş greşi într-o relaţie, n-aş mai cere a doua şansă- ştiu că trebuie să o fi primit cu mult înainte de a o cere, doar că n-am realizat. Alţii, chiar şi după ce li se dă a doua şansă, de ai impresia că o să profite, mutând munţii pentru tine, ei nu fac decât să pună şansa în buzunar, ca într-un cont fantomă, aşteptând profitul.

Când nu investeşti, nu primeşti.

Melodie furată de la justafreakingrayofsunshine

Răgaz

Unii au impresia că, după ce ţi-au dat cu şuturi, pot să vină într-o zi şi să te sărute pe frunte, doar pentru că au realizat că şi pe ei îi doare vârful piciorului. Mai au impresia că au avut dreptul la acest răgaz, doar pentru că tu iubeşti, iar aşa ceva nu se termină cu una-cu două. Când se termină însă, tot tu eşti de vină; aşa, cu sufletul plin de vânătăi şi cu fruntea sărutată… Toţi avem câte un handicap în viaţă, şchiopătăm cu inimi zdrobite, pansate cu sărutări târzii…

Până nu mai rămâne nimic

Eu nu cred că trebuie să iubeşti oamenii pentru ceea ce sunt. Imaginează-ţi numai, cum să iubeşti un om urâcios la suflet? Sau un egoist, sau un zgârcit, sau un antisocial? Te schimbi- ca să îi fii pe plac, fiindcă ai impresia aceasta, că trebuie să îl iubeşti aşa cum este, chiar dacă te face să te simţi prost, nesigur, urât. O fi dragoste asta sau “nu ştiu ce să fac cu viaţa mea?”

Gelozia lor te transformă într-un fricos, neîncrezător nici în tine, nici în celălalt. Minciuna lor te transformă într-un nepăsător, dacă nu chiar într-un alt mincinos. Perfecţiunea lor te transformă într-un handicapat fără acte, fără leac- mereu incapabil de ceva, niciodată bun, niciodată frumos, niciodată perfect.

Eu nu vreau ca oamenii să mă iubească pentru ceea ce sunt. Eu sunt nimic fără ceilalţi; nu pot să râd, nu pot să visez, nu pot să mă îmbrac frumos, nu pot să gătesc, nu pot să cumpăr cadouri. Eu trebuie să mă completez cu celălalt, că doar pentru asta sunt relaţiile- nu pentru ca eu să iubesc tot, el să iubească tot, dar nimic să nu ne lege.

Eu iubesc oamenii şi pentru ceea ce sunt, şi pentru ceea ce nu sunt, dar mi-aş dori să fie. Îi iubesc până nu mai rămâne nimic; E grav să fii indiferent. Unii au asta în sânge, alţii trebuie să se prefacă- pentru că aşa e leacul: indiferenţa se tratează cu indiferenţă, dar ce te faci când nu eşti bolnav de aşa ceva?

Şi te gâtui să îi iubeşti pentru ceea ce sunt, până uiţi cine eşti tu. După aia iubeşti în neştire, de parcă ai fi în comă, iar inima ta ar alerga ca nebuna pe câmpul iubirii, numai ca să demonstreze că ea poate, că ea luptă, că ea iartă. Toţi facem câte un infarct în viaţă. Unora li se opreşte inima, altora li se opresc doar sentimentele din ea. Cred că e acelaşi lucru- la ce bun o inimă care nu simte nimic?

…de peste zi

Dragostea nu înseamnă doar două braţe care să te cuprindă, înainte de culcare. Nu înseamnă doar două buze care să te sărute şi să îţi spună bună dimineaţa. Iubirea înseamnă două braţe care să te susţină pe tot parcursul zilei astfel încât să îţi fie bună. Seara şi dimineaţa sunt ca primul sărut, iar restul zilei e ca ceea ce a urmat după el.

Bani, iubire, fericire…

Pentru unii oameni, starea materială este foarte importantă- poate de aceea se axasează mai mult pe carieră. Am avut perioade şi de lipsuri, şi de bine, şi de lux. Diferenţa dintre ele, ÎNTOTDEAUNA, a făcut-o cel de lângă mine.

Eu nu pot să mă bucur de un job, oricât de bine plătit n-ar fi, dacă nu am la cine să vin acasă, dacă n-are cine să mă susţină, dacă n-are cine să mă laude pentru ceea ce fac, dacă n-are cine să mă încurajeze. Pe de altă parte, nici nu poţi să te duci la muncă supărat, din cauza problemelor din familie- pentru că îţi vine să te duci în lume, să nu mai vrei nici bani, nici şef sâcâitor, nici colegi, nici viaţă socială, nimic.

M-ar fi de ajuns o viaţă modestă, un job modest şi ce mai are nevoie omul, doar dacă aş avea linişte în casă- un soţ (iubit) care să însemne totul pentru mine, iar eu să însemn totul pentru el. Nu mi-ar trebui nici bijuterii, nici maşină, nici vacanţe, ci doar zile ca să pot profita de fiecare dimineaţă şi seară alături de el.

Poza: Alex G

Probabil poate nu ştiu

Eu n-am nicio problemă cu alegerile pe care le fac- îmi asum riscul de a face o greşeală, dar dacă am ajuns la o concluzie, nu-mi place să mă întorc la prima propoziţie, doar-doar să nu-mi fi scăpat ceva din vedere.

Probabil nu e la fel de uşor când e vorba să iei decizii ce îi implică şi pe alţii pentru că nu mai e vorba doar de sentimentele tale şi, surprinzător şi metaforic, chiar şi dracu plânge. Atunci când iei o decizie trebuie să ai în vedere lucrurile peste care nu pot trece pentru că, vă spun eu, când sunteţi împreună- vă certaţi tot timpul, când vă despărţiti- vă amintiţi doar lucrurile bune şi te întrebi: da noi de ce ne-am despărţit?

Da, sunt lucruri peste care nu poţi trece şi variază de la om la om. Eu nu pot să trec peste multe lucruri chiar dacă, să zicem, am trecut peste unele şi mai urâte, după părerea unora. Sunt un om calm şi nu-mi place să mă stresez şi cu altele, în afară de stresul normal. Cu atât mai mult cu cât lucrurile respective ar trebui să îmi aducă linişte, bucurie, înţelegere şi satisfacţie. Uneori chiar şi bani.

Exemple sunt multe: facultatea, job-ul, prietenii, iubiţii, vremea de afară, hainele şi alte lucruri importante prin însăşi faptul că NOI le-am ales. Unii spun că n-ar putea să treacă peste infidelitate. Eu n-aş putea trece peste ideea că iubitul meu ar putea să mă înşele sau ar vrea să mă înşele- nu pentru că aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie, ci pentru că nu-mi place să am temeri.

M-ai ales pe mine, fii bun şi demonstrează-ţi ŢIE, nu mie, că asta vrei. Eu am să mă prind şi singură. Băieţii trebuie să înţeleagă un lucru: fetelor le place să facă pe proastele, dar niciodată nu le place să fie considerate proaste pentru că, dacă tu crezi că e prea proastă ca să te iubească şi să îţi accepte toate mizeriile, probabil o să îţi dea dreptate şi o să plece.

 

Să fii tu, să nu fii tu…?

Cred că am avea articole mai bune dacă am scrie lucrurile aşa cum sunt. Dar n-o facem, le luăm pe ocolite, le luăm cu frumuşelul, le luăm cu blogăritul- nici să pari patetic, nici prost, nici vulgar. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dacă eşti anonim, îţi ascunzi numele. Dacă eşti public, îţi ascunzi adevăratele unele trăiri.

Sunt sigură că multe din posturile mele au fost interpretate, că s-au înţeles lucruri printre cuvinte. De exemplu, dacă scriu despre relaţii- se subînţelege că scriu despre relaţia mea- dar nu e aşa. Aş fi vrut să pot scrie, dar n-ar mai fi fost vorba doar de mine şi, atunci, nu pot nu vreau să fac public un lucru care îmi aparţine doar pe jumătate: cu jumătatea mea de adevăr, cu jumătatea mea de sentimente, cu jumătatea mea de gânduri…

Eu nu mai citesc lucrurile aşa cum sunt. Pentru mine o bloggeriţă cu numele Ana (exemplu) e o doar o bloggeriţă- dincolo de latura ei umană. Scrie cum poate, ce poate. Eu citesc pentru că îmi place- nu pentru că e adevărat, nu pentru că e despre ea, nu pentru că mă identific cu ceea ce scrie.

Bineînţeles că există o diferenţă între a nu scrie despre un lucru şi între a minţi- ca identitate online. Tot ce am scris până acum a fost pentru că aşa am gândit, aşa am simţit, aşa mi-am dorit, aşa s-a întâmplat sau aşa mi-am imaginat. Cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Îmi place să citesc şi despre cum face cineva omletă, şi despre cum şi-a luat cineva amendă, şi despre cum suferă, şi despre cum e fericit- nu ca şi cum ar fi un tot, ci pentru că combinaţiile de cuvinte zac în oameni diferiţi. Suntem ca un DEX- fiecare din noi dăm alte explicaţii pentru aceleaşi trăiri.

Vreau să cred ce nu văd, ca să văd ce am crezut…

Iarna se întâmplă iarna, pentru că nu s-ar putea altfel. Dovezile de dragoste se fac când există dragoste, nu mai târziu şi nici mai devreme de atunci. Zilele trecute îmi spunea o prietenă că s-a despărţit de prietenul ei, una din multe alte despărţiri pe care le-au avut. I-am zis să stea liniştită, că o să se împace. Bineînţeles, nu m-a crezut, până nu s-a întâmplat şi sunt sigură că a suferit în zilele de “despărţeală”.

S-au împăcat şi era fericită. Până azi, când iar s-au despărţit. Mai bine zis, când el iar şi-a bătut joc, pentru că nu ştiu cum să pun asta în cuvinte frumoase. Şi iar suferă, şi iar îi este frică că s-a terminat, şi iar îi pare rău că n-a fost mai înţelegătoare decât este, şi iar se întreabă de ce şi până când. – Până când o să îl părăsească ea şi are s-o facă, fără să se joace, fără să se întoarcă. Dar nu acum. Încă nu. Încă n-a suferit de ajuns.

Acum nici nu îşi imaginează viaţa fără el, chiar dacă trăieşte o poveste imaginară, sperând ca el să fie cel pe care şi-l doreşte şi nici nu-şi doreşte mult, ca să rămână la faza de poveste. Ştiu însă că, indiferent de ce i-aş spune eu sau oricine altcineva, n-o să asculte. Nici nu ştie cât de puternică este, dar o să afle. N-o să fie prea târziu, o să fie exact în momentul potrivit- când o să fie îndeajuns de realistă încât să accepte realitatea.

Am decis să nu mai dau sfaturi. Oamenii n-au nevoie de altcineva să le spună ce să facă, în ce să creadă şi când să renunţe. Ai nevoie să crezi în ceva ce nu vezi, ca mai apoi să vezi în ce ai crezut şi să îţi dai seama singur că în tot acest timp ai crezut în tine- abia atunci nu mai ai regrete, incertitudini şi temeri, iar durerea e mai puţin insuportabilă.

Poate atunci când crezi că celuilalt îi este greu că s-a despărţit, lui defapt îi este bine. Poate abia atunci învaţă să fie fericit, dincolo de aparenţele ce formau “cuplul perfect”. Poate nu mai are nevoie să audă “-O să vă împăcaţi” şi “-O să fie bine”, ci “-Aşa e cel mai bine”…

Ştiaţi că…? [8]

Într-un studiu cu privire la relaţiile interfamiliale, 80% dintre bărbaţii căsătoriţi au declarat că şi-ar lega destinele de aceeaşi femeie dacă ar putea da timpul înapoi. Doar 50% dintre femei au declarat acelaşi lucru.

Interpretăm corect nevoile emoţionale ale partenerilor noştri?

Am găsit azi prin casă o carte, am deschis-o întâmplător la Capitolul 5, unde am găsit întrebarea: Interpretăm corect nevoile emoţionale ale partenerilor noştri? Se pare că există 3 categorii de oameni, cu nevoi şi percepţii diferite.
1. Oamenii predominant vizual: ei au nevoie să vadă dragostea prin diferite gesturi, dovezi şi lucruri materiale.
2. Oamenii predominant auditiv: sunt acele persoane care, înainte de a vedea dragoste, au nevoie să audă declaraţii, cuvinte de laudă la adresa lor, etc.
3. Oamenii predominant kinestetic: acele persoane care au nevoie să simtă dragostea în acţiune- mângăieri, contact fizic, etc.

te vreau pentru o viaţă, da…o să trăim mult?

Aţi făcut dragoste în toate camerele, aţi consumat toate lumânările parfumate, aţi băut toate brandurile de vinuri dulci şi demi-dulci, v-aţi bucurat la primele aniversări: “prima zi împreuna”, “prima săptămână împreună, “wooow, prima lună împreună”… V-aţi văzut dimineaţa unul pe celălalt şi pentru că încă mai sunteţi împreună, aţi luat micul dejun, prânzul şi cina de atâtea ori încât nu mai ştiţi ce să gătiţi. Aţi adormit de mână, goi, în braţele celuilalt sau spate la spate. Aţi văzut dimineaţa că sărutul nu e dulce, pentru că blend-a-med nu ţine chiar 24 din 24, dar nu v-a deranjat. V-aţi uitat la filme împreună, aţi făcut ordine şi dezordine împreună, v-aţi îmbârligat prietenii, făcând o posibilă despărţire mai greu de suportat, pentru că vor fi mai mulţi oameni de uitat. Aţi mers în vacanţe, adunând amintiri şi formându-vă propriul Paris pentru unde n-au ajuns bani sau timp. Dumnezeule, v-aţi cunoscut părinţii şi îi alintaţi “socrii”, vorbiţi despre copii, dar vă certaţi când e meci la televizor sau când e vorba cine să ia bucata mai mare de prajitură.

Nu contează care sunt florile preferate, când nu ştii care e berea preferată. Nu contează ce culoare au ochii şi părul, nu mai există stereotipuri. Oare cât ţine nebunia asta la doi oameni care îşi spun “Te iubesc” şi care, în vâltoare dragostei, au făcut totul. Oare mai sunt multe de făcut? Nu de alta, dar vorba aia cu “Dragostea ţine 3 ani” te cam întristează când e vorba de suflat în lumânările de aniversare şi chiar te bucuri dacă el uită.

Sunt zile când ţi-e frică că o să intervină plictiseala, dar îţi trece când te gândeşti cât de mult ţi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Când nu ştii ce să faceţi, învăţaţi împreună, pentru că niciunul din voi nu are lecţia asta de viaţă…

când bărbaţii spun despre alţi bărbaţi că înşeală…

Poate ar trebui să fim mai responsabili pentru ceea ce scriem pentru că, mulţi dintre noi, cei care avem un blog, nu conştientizăm cât de mult contează ceea ce scriem. E personal, o să spuneţi, scriu ce mă duce mintea, scriu ce gândesc, cum gândesc. I-am critica imediat pe pedofili, pe homosexuali, pe criminali şi pe cei care nu sunt conform criteriilor noastre. Eu, atunci când citesc un blog, care îmi place pentru ceea ce scrie autorul, pentru ceea ce gândeşte, e pentru că, într-un fel, am încredere în el, deşi habar nu am cine butonează, de exemplu, într-o zi de luni, după ora 20.00. Ce facea înainte să scrie, ce o să facă după ce o să apese “Publică”.

Citeam săptămâna trecută la Makavelis un articol despre cum înşeală bărbaţii şi despre cât de proastă ar trebui să fii dacă crezi că prietenul tău îţi este fidel. Având în vedere că e scris de un bărbat, stai şi te gândeşti că ştie el ce ştie şi îţi faci inimă rea. Te uiţi la iubitul tău şi te întrebi: “-Ia zi, necazule, m-ai înşelat, o să mă înşeli…” Şi uite aşa, frămânţi inimă de om. Nu ştiu câţi bărbaţi din totalul masculilor din lume înşeală, de parcă ar fi programaţi să facă asta, iar cei care nu înşeală, sunt nişte maşini defecte. Nici că îmi pasă. Un bărbat care îşi înşeală iubita, pe motiv că i-ar lipsi ceva din dormitor, este mai mult decât o curvă. Nu îţi place, păi ia-ţi chiloţii şi marş cu totul! Nu umbla la două butoaie cu miere, ca un trântor, acuzând-o pe cea de acasă că nu ştie să te ţină şi pe cea cu care o înşeli că este, în fond, încă o curvă de care îţi baţi joc.

despre cum nu cerem, dar vrem totul.

Pe la 14-16 ani ne îndrăgostim de colegul din generală, sau de băiatul cu 2-3 ani mai mari decât noi. Avem, la vârsta aceea, impresia că el, la 18-19 ani, e bărbat în toată firea, e mai mare, mai responsabil, mai serios. Plimbări de mână, dus la cinema, ieşit în cluburi, când îţi dau voie părinţii, vise şi multe poezii de dragoste, iar dacă nu, cel puţin nopţi nedormite din cauza emoţiilor. Deşi conştientizăm că relaţia nu are cum să se termine cu o căsătorie, decât în cazuri foarte rare, cum au fost părinţii mei, de exemplu, colegi de bancă din clasa  a I-a, suferim, plângem, suntem dezamăgiţi şi pare că o să se termine lumea o dată cu relaţia. Peste ani, râzi de prostiile din adolescenţă şi nu poţi să te gândeşti la acel băiat decât ca la un bun prieten, asta dacă nu a fost nesimţit şi si-a bătut joc de tine.

Ca şi în adolescenţă, pe la 20-25 de ani, fetele îşi doresc pe cineva care să aibă grijă de ele. Poate de la a doua întâlnire, inconştient, ea o să te privească ca pe tatăl copiilor ei, deşi încă nu ştie dacă să se culce sau nu cu tine. Ştie că toţi bărbaţii sunt la fel, dar are încredere că te-ai maturizat, încă nu ştie ce treabă ai cu ea, dar te crede când îi spui că o iubeşti. Oare pe la 30-35 de ani, vom râde, aşa cum râdem acum de relaţiile din adolescenţă?

Când hotărâm: uite, asta e ea, ăsta e el. Mai departe de el/ea nu pot merge. Pe ea/el n-am să trădez. Cu ea/el vreau să rămân, nu mă mai interesează altcineva, indiferent dacă o să aibă cel puţin o calitate în plus. Oare nu facem la fel, indiferent de vârsta pe care o avem? Nu ne agâţăm de cineva pe care îl credem ideal pentru noi, doar pentru că momentan suntem cu aceea persoană? Cât de mult iubim când credem că iubim?