La mijloc

Oamenii răi, din viaţa mea, au devenit buni. Cei buni au rămas la fel. Eu sunt undeva la mijloc. Am fost bună şi m-am rănit. Am vrut să fiu rea şi mi-am făcut mai mult rău. Oamenii sunt ca ploaia- uneori bună ca o binecuvântare, alteori mai rea decât un blestem, dar nu poţi s-o controlezi, oricum n-ar fi.

Unele picături sunt menite să răcorească, altele sunt menite să şteargă urmele definitiv. Când eşti la mijloc, te comporţi asemeni Pământului- le primeşti pe toate.

Unii dau vina pe…

Îmi doresc să fiu şi să mă port aşa cum mi-aş dori ca viitoarea mea fiică să se poarte- e unul dintre motivele pentru care mi-am aranjat viaţa după principii morale, înainte de orice. În momentul în care îmi permit să îmi încalc barierele, mă simt depăşită de situaţie, mă sperii şi dau înapoi, înainte de a fi prea târziu. Nu poţi fi întotdeauna corectă; unii dau vina pe faptul că suntem oamenii, iar oamenii greşesc.

Cel mai deprimant e atunci când, deşi eşti bun, ţi se întâmplă lucruri rele, pe când altora nu le pasă să fie buni, ci să le fie bine. Unii dau vina pe faptul că aşa e viaţa, incorectă. Întrebarea mea este: putem deţine controlul asupra lucrurilor din viaţa noastră prin deciziile pe care le facem sau unele lucruri sunt menite să ne depăşească capacitatea umană, bună sau rea, cum o fi ea?

tu ce culoare eşti?

Suntem ca nişte creioane colorate. Cuiva îi place roşu, cuiva albastru, cuiva verdele. Cineva iubeşte să deseneze curcubeul, altcineva ploaia. Oamenii urâţi sunt că şi creionul alb, puţini îl folosesc, pentru că e greu să vezi dincolo de puritate. Oamenii frumoşi sunt ca toate celelalte culori. Ia să-mi spui acum, ce culoare are foaia de desen?

Cred că întrebarea “-care e culoarea ta preferată?” ar trebui să devină mai gravă. De multe ori mi-am zis: “-de parcă poate să îţi placă o singură culoare. Îmi plac toate culorile.” Din cutia de creioane, albul, de cele mai multe ori, nici nu trece prin ascuţitoare, dar cineva l-a pus acolo intenţionat. Probabil s-a gândit: “-dacă-i vine cuiva nebunia să deseneze îngeri?”

De câte ori ai rămas mut în faţa unei pagini albe şi de câte ori ai mâzgâlit o foaie albă şi ţi-a părut rău? “-Albul este nonculoare”, o să îmi spui. Când eram mică nu ştiam asta. Tot pe atunci, oamenii se împărţeau doar în buni şi răi…după aia am început să rup foile cu beţişoarele înclinate urât spre stânga, sau cu exerciţiile la matematică făcute greşit. Da, scrisul meu colorat făcea pagina urâtă. N-am să uit zicala primei mele învăţătoare: “-Mâna care scrie urât, dă vina pe stilou.”

La sfârşit mi-am adus aminte de poezia scrisă de un african…şi am pus.

nu se merită să…

“Toată invidia va dispărea dacă s-ar şti pretutindeni că nimeni nu merită sa fie invidiat, pentru că nimeni nu s-ar fi ros de invidie dacă ar fi mulţumit de sine.” Dr. Johnson

Se întâmplă să nu faci nimănui nici un rău şi totuşi să existe oameni care să nu te placa. Ba chiar să te urască. Să nu te cunoască şi să te urască. Nu stiu ce e mai greu de suportat:
1. Să fii un om rău şi să ştii că cei din jur au măcar un motiv să te urască.
2. Să fii un om mereu cu sufletul înăcrit şi să te enerveze zâmbetul altora.
3. Să fii un om bun şi să vezi atâta rautate in jurul tău.
Eu nu mă supăr când primesc comentarii răutăcioase, nici nu mă dor şi nici nu mă jignesc. Mă surprinde însă răutatea unora, oare nu se sufocă?

Le doresc dimineţi mai frumoase, iubiţi mai buni, job-uri mai profitabile, prieteni adevărati. Le doresc tot binele din lume, numai să scape de răutatea aceasta cu care se înconjoară. Din suflet vă spun, mi-e milă de oamenii invidioşi şi răi.