De ce să pleci? De ce-ai rămâne?

Pentru cei care sunt în căutarea unui loc de muncă, orice poate suna tentat, mai ales dacă ai de plătit chiria, nişte rate la bancă şi ce o mai da sărăcia. Ţin minte, când a început criza- lucram la CE; prima oară ne-au tăiat bonurile de masă, bonuri cu care eu îmi întreţineam relaţia materialistă , dar ne-au promis că n-o să ne taie şi din salariu şi am stat liniştită o bucată de vreme.

După aceea a început altă criză- tema licenţei mele şi, chiar dacă e de râsul găinii, mi-am dat demisia ca să pot scrie licenţa, deşi nimeni din ţara asta nu mi-a garantat un loc de muncă, dacă termin facultatea cu 10. Mă întrebau oamenii dacă sunt sănătoasă la cap- cum să îmi dau demisia când totul e cu sus-n jos, iar oamenii sunt disperaţi să îşi păstreze job-urile, şi fără bonuri de masă, şi cu salariu tăiat, şi fără salariu.

Dacă te uiţi în CV meu, toate job-urile se termină în perioada sesiunii, dar acum, după un an şi ceva, aş spune că nu se merită şi n-aş mai face-o. Cu toate astea, nici n-aş rămâne la un loc de muncă dacă mi s-ar tot pune în cârcă criza financiară. Uite la Tomata cu Scufiţă– nu i-au mărit oamenii salariu? A plecat! Dacă ar face toţi aşa, ce credeţi că s-ar întâmpla? S-ar închide toate birourile, s-ar reangaja oameni nepricepuţi? Cel mai probabil s-ar reangaja oameni pricepuţi, dar dispuşi să facă orice, pentru acest orice job.

Oamenii care au încredere în ei n-o să le fie frică, ci o să fie curioşi de ce le aduce ziua de mâine. Mâine am un interviu- sper să mă descurc. Am nevoie de un job, dar nu din acela- orice, ci unul la care să mă duc cu tragere de inimă, muncind cu drag- luând salariul pe care mi-l doresc (niciodată mai mult decât aş crede eu că merit).

Prima oară

Încercam zilele trecute să îmi amintesc prima carte împrumutată de la bibliotecă- Daciada- şi mă întreb acum, ce m-a făcut să aleg cartea aia, dintre toate celelalte? Până atunci mergeam la biblioteca şcolară cam de 2 ori pe an: când ne dădeau manualele, la început, şi când le predam, la sfârşit. Nu ştiam adevăratul sens al unei biblioteci, până mi-am făcut prima fişă de împrumut, după ce m-am fâstâcit în jurul Daciadei, răsfoind rapid, ca să o termin de citit.

Cred că vina a avut-o bibliotecara pentru că, după ce am descoperit că pot să împrumut cărţi, le-am devorat una câte una, alese la întâmplare, dar nu-mi amintesc să ne fi spus cineva că putem face asta. Mi-aş fi dorit să le păstrez- pe atunci scriam poveşti pentru copii şi poezii, iar cărţile mă inspirau şi după ce le citeam, dar şi când le vedeam claie peste grămadă pe masa mea galbenă, cu o inimoară desenetă cu pixul, în colţul stâng.

Mă întreb, câţi copii din zilele noastre sunt curioşi să împrumute cărţi de la bibliotecă? Câte bibliotecare inspiră şi încurajează elevii din clasele primare să împrumute cărţi şi să descopere lectura dincolo de temele pentru acasă? Ce semnificaţie are noţiunea de bibliotecă pentru un copil obişnuit doar cu manualele şcolare? Cum/când ai descoperit TU prima oară biblioteca şi care a fost prima carte împrumutată?

Care e vârsta la care copiii ar trebui să îşi citească singuri poveşti şi să devină atât de curioşi încât să nu-şi dorească să adoarmă până nu termină de citit?

Eat, Pray, Love & Letters to Juliet

Eat, Pray, Love– Sincer, pe mine nu m-a impresionat filmul. Nu a fost nimic captivant, chiar dacă eşti “plimbat” prin Italia şi India. Prin culturi diferite şi tradiţii. Mi se pare că s-a insistat prea mult pe anumite amănunte, ceea ce i-a dat un aer plictisitor. Deşi e un film de 2 ore şi 15 minute, eu mi-am luat lecţia de viaţă din titlu.

P.S. Nu sunt critic de film, e părerea mea. Printre filmele care nu mi-au plăcut se numără şi Letters to Juliet din aceleaşi motive descrise mai sus. Din punctul meu de vedere, dacă încerci să oferi mai multe, omori curiozitatea omului, plictisindu-l, pentru că oricum ştie cum va fi The End-ul.

Mai mult! Mai mult!

Oamenii, când ajung să te cunoască, vor mai mult, mai mult. De exemplu, e de ajuns o singură imagine cu tine, ca să îşi dea seama cum arăţi. Click more, click more. Next. Next. Am impresia că nici măcar nu-i interesează, nici nu sunt atenţi la detalii, pentru că îşi satisfac curiozitatea cu acestă posibilitate de a avea acces la “mai mult.”

Cu cine eşti, câţi ani ai, ce mănânci, cum arăţi, id-ul, numărul de telefon, numele adevărat şi ultimul loc de muncă. Nu ştiu de ce ne mai miră curiozitatea aceasta în media, de a şti ce mai face Bianca lui Bote, cum arăta Inna acum 10 ani şi de a râde, arătând cu degetul. Ba că era grasă, ba că avea părul ondulat şi bluzele nesexoase. Continue reading

de ce acceptam defectele?

grapefruit3181bGaina sau oul? Ne indragostim si apoi vedem daca partenerul e potrivit sau ne cautam un partener si apoi ne indragostim? Sau vrem sa credem ca totul se intampla fara o programare? Cand cunoastem pe cineva, de exemplu, observam lucrurile care ne atrag si lucrurile care ne deranjeaza si e optiunea noastra daca continuam sau nu. Ce ne face insa sa acceptam si defectele? Sau ce ne face sa trecem cu vederea peste unele lucruri la o persoana, iar la alta nu? Sa fie sentimentele? Sa fie incapatanarea? Sa fie curiozitatea? Sa fie prostia? Sa fie lipsa unei alte oportunitati? Sau speranta vaga ca celalalt se va schimba, ca vom reusi sa-l schimbam? Mi-a fost intotdeauna greu sa accept defectele la cealalta persoana si am invatat din fiecare relatie, fie cu un iubit sau un prieten/prietena, sa identific defectele mai intai si sa vad echilibru balantei defete-calitati. Bineinteles, niciodata nu am cerut mai mult decat am dat, pentru ca, evident am si eu defecte: de exemplu, intr-o prietenie, mi-e foarte greu sa-l ascult pe celalalt/cealalta, sau daca am o prietena foarte buna, mi-e greu sa ma exteriorizez…sunt mai degraba persoana care tine in sine si actioneaza dupa propriile valori. Imi place insa sa dau sfaturi sau sa ajut pe cineva atunci cand consider ca e nevoie sau cand cred ca sfatul meu din exterior il/o poate ajuta. Eu pot sa accept unele defecte atata timp cat ma pot bucur de calitati ce pot transforma lucrurile rele/proaste in ceva infim, neutru, neimportant…Cat de mult ne pot influenta defectele celui de langa noi intr-o relatie si pana unde suntem dispusi sa acceptam. Si ne intoarecem de unde am inceput: acceptam defectele si calitatile si ne indragostim sau ne indragostim si automat acceptam orice?