Să fii tu, să nu fii tu…?

Cred că am avea articole mai bune dacă am scrie lucrurile aşa cum sunt. Dar n-o facem, le luăm pe ocolite, le luăm cu frumuşelul, le luăm cu blogăritul- nici să pari patetic, nici prost, nici vulgar. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Dacă eşti anonim, îţi ascunzi numele. Dacă eşti public, îţi ascunzi adevăratele unele trăiri.

Sunt sigură că multe din posturile mele au fost interpretate, că s-au înţeles lucruri printre cuvinte. De exemplu, dacă scriu despre relaţii- se subînţelege că scriu despre relaţia mea- dar nu e aşa. Aş fi vrut să pot scrie, dar n-ar mai fi fost vorba doar de mine şi, atunci, nu pot nu vreau să fac public un lucru care îmi aparţine doar pe jumătate: cu jumătatea mea de adevăr, cu jumătatea mea de sentimente, cu jumătatea mea de gânduri…

Eu nu mai citesc lucrurile aşa cum sunt. Pentru mine o bloggeriţă cu numele Ana (exemplu) e o doar o bloggeriţă- dincolo de latura ei umană. Scrie cum poate, ce poate. Eu citesc pentru că îmi place- nu pentru că e adevărat, nu pentru că e despre ea, nu pentru că mă identific cu ceea ce scrie.

Bineînţeles că există o diferenţă între a nu scrie despre un lucru şi între a minţi- ca identitate online. Tot ce am scris până acum a fost pentru că aşa am gândit, aşa am simţit, aşa mi-am dorit, aşa s-a întâmplat sau aşa mi-am imaginat. Cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Îmi place să citesc şi despre cum face cineva omletă, şi despre cum şi-a luat cineva amendă, şi despre cum suferă, şi despre cum e fericit- nu ca şi cum ar fi un tot, ci pentru că combinaţiile de cuvinte zac în oameni diferiţi. Suntem ca un DEX- fiecare din noi dăm alte explicaţii pentru aceleaşi trăiri.