First time mom? There is hope!

(până mănâncă Kevin nasul la noua lui jucărie, o să vă scriu câteva din experienţele mele de mămică – din astea din care am învăţat. Noi de la el şi el de la noi.)

1. Pătucul – deşi am avea tendinţa să îl poziţionăm cu căpuşorul la baza patului, e indicat să îl poziţionăm cu picioarele. Ei, fiind mici şi obişnuiţi cu spaţiul mic şi îngust din burtică, au nevoie să-şi simtă limitele. Atunci când lovesc cu picioruşele în gol, se sperie. Dacă îi poziţionăm cu picioarele la bază, ei ating marginea patului şi se simt în siguranţă.

Noi abia la 8 săptămâni l-am obişnuit să doarmă înfăşat (bebe făcut sărmăluţă, cu ajutorul unei pânze de bumbac). Adevărul e că acum doarme mai mult şi mai liniştit, altfel tresare prin somn şi se sperie de mânuţe. Deşi n-am avut probleme cu el, să nu doarmă noaptea, încă de la început, am observat că se trezea, nu pentru că vroia lapte, ci pentru că se speria prin somn (ca atunci când visezi că te duci în gol şi te trezeşti trăsărind). A plâns prima zi, dar acum, când îi este somn şi încep să-l înfăş, se linişteşte imediat şi închide ochişorii.

2. Jucării – îmi pare rău că Continue reading

Mamă. Partea reală.

A doua zi după ce am născut am venit acasă cu bebele. L-am pus în pătuc şi aşteptam să plângă. Era mic-mic. Nu mai pusesem un pampers în viaţa mea. Nu mai îmbrăcasem un bebeluş. Nu am fost niciodată responsabilă pentru cineva, în adevăratul sens al cuvântului.

Cum să-l ţii? Ce să-i faci când plânge? Are îndeajuns lapte? Cum să-mi dau seama dacă se satură? Culoarea la căcuţa e normal să fie aşa sau trebuie să sun la urgenţă? I-a căzut buricul la 10 zile. În ziua a 9-a mi-am dat seama că are să cadă şi sincer vă spun, îmi era frică să îi schimb haina, pentru că aveam impresia că o să-i iasă toate intestinele afară, împreună cu stomac, dacă are să-i cadă buricul. Slava Domnului că lucrurile nu se întâmplă după cum poate mintea noastră să le imagineze.

A plâns şi a fost cuminte. Au fost zile când plângeam cu el în braţe şi aveam impresia că nu sunt bună de nimic, dar au fost şi zile când a dormit mai mult decât un om matur obosit. Prima lună. Prima lună a trecut uşor. Am evitat anumite mâncăruri, ca să nu-i dau lui dureri de burtică. Am învăţat să-l îmbrac mai repede în fiecare zi, trecând peste frica aceea că poate îî rup o mână sau îi sucesc gâtişorul.

O altă schimbare majoră eşti tu. N-o să te mai simţi niciodată ca înainte de naştere, iar asta nu ţine de kilogramele în plus, nu ţine de trauma sau durerile din timpul naşterii. E ceva în tine ce se schimbă şi-o să rămână schimbat, îndiferent dacă revii la greutatea ta normală, dacă îţi trec durerile sau dacă te obişnuieşti cu ideea că ai un copil.

Eu îmi doream un copil încă de pe la 25 de ani. Cu adevărat. De la a vrea copii şi/sau a iubi copiii, până la a avea unul e o diferenţă majoră. Acum, când îl am pe al meu, conştientizez că eu niciodată nu aş mai putea dărui aceeaşi privire unui copil străin, oricât de drăgălaş nu ar fi. Niciodată n-o să simt greutatea şi mirosul altui copil aşa cum niciodată n-o să fiu la fel de sigură pe mine cu copilul altcuiva în braţe.

[va urma…]

kevinut2