…încă o pereche de gropiţe

…doarme şi zâmbeşte. Copilul meu. Copilul nostru. Mă uit la el şi nu-mi vine să cred că e al nostru. Că ne ţine de mână, că plânge, că doarme, ca mănâncă.

Kevin s-a născut pe 7 aprilie, la 2.20 dimineaţa, la Queen’s Hospital din Londra. În timpul contracţiilor îi scăzuse pulsul brusc. A fost cel mai groaznic moment din viaţa mea. Medicul mi-a spus atunci “- Asta fac toţi copiii. Ne îngrijorează. Ne dau emoţii. Ne fură liniştea, somnul…”

Să fii însărcinată e un sentiment extraordinar, dar şi înfricoşător în acelaşi timp. Ţi-e frică de avorturile spontane din primele 2-3 luni, emoţiile de la prima radiografie, fericirea de la a doua, când ţi se spune dacă e băiat sau fată. Apoi speri, în fiecare zi, că se dezvoltă cum trebuie, că nu are probleme şi vă spun, ca mamă, te rogi să aibă toate degetele, să aibă 2 urechi, să nu aibă anomalii, să fie sănătos, să fie frumos, să…tot ce-i mai bun pe lume.

În prima noapte n-am dormit deloc. L-am privit cum doarme, l-am ascultat cum respiră. Eram aproape sigură că n-o să mai dorm niciodată. De teamă, de fericire, de curiozitate… din responsabilitate.

Seamănă cu tatăl lui. E ca şi cum mi s-a dublat iubirea, în noţiune astronomică. De fiecare dată când îl privesc mă întreb cum de oamenii încă se mai întreabă dacă există minuni. Un pui de om.

Noi toţi am fost cândva pui de oameni şi poate ni se pare absolut normal să putem merge, să putem vorbi, să putem zâmbi, dar în ochii părinţilor noştri suntem minuni. Minuni. Iubiri dublate şi o grijă constantă.

Ah, câte am înţeles acum! Câte am înţeles acum…

devalle_10912_blog05