Tu laşi bacşiş?

bacșíș (bacșíșuri), s. n. – Sumă de bani dată peste plata cuvenită; (a da bacșiș; a mitui); bacșișar, s. m. (persoană ușor de mituit). 

Din experienţa mea de chelneriţă focoasă, cu zâmbet de milioane, trebuie să recunosc- un bacşiş de 5, 10, 20+ lire, îţi face ziua mai frumoasă şi portofelul mai de pus la dietă. Eu n-am zâmbit, totuşi, pentru bani- nici că m-am purtat mai frumos, cu un client, doar ca să-l conving să mă plătească peste ce putea patronul. Nu, nici nu m-am purtat mai urât cu cei care nu lăsau bacşiş, deşi erau clienţi fideli, de ştiam la ce oră exact să scuip în mâncare, doar-doar să mă răzbun.

– No smile, no tips!, obişnuia să zică un client.
– No money, no smile!, îi răspundeam, în glumă.

Să lucrezi cu oamenii e un lucru extraordinar, indiferent dacă o faci în calitate de medic, şofer, consultant, chelner, profesor sau psiholog. Să-ţi placă să lucrezi cu oamenii, chiar şi în zilele când te simţi neom sau ei, oamenii, se comportă ca nişte animale. Chiar şi atunci. Ei bine, din experienţa mea, de chelneriţă, am învăţat că nu trebuie doar să zâmbeşti, ca să primeşti, ci trebuie să-i faci să zâmbească, ca să dăruiască.

Eu chiar întrebam oamenii ce mai fac, cum o mai duc, dacă le-a murit şeful, să-mi zică şi mie cum, glume din astea, pe care le savuram noi, chelneriţele. Nu m-am făcut niciodată că plouă, când se întreceau unii cu glumele, nici că mi-am ridicat fusta mai sus, ca să am mersul mai sexy; nu, nici nu m-am aplecat cât permite decolteul. Am ridicat mereu sprângeana dreaptă, în semn de protest, la glumiţele expirate, ca bananele negre. Şi i-am zis şefului, din prima că, dacă clientul nu respectă, eu nu-l respect. Nici nu-l servesc.

Nu, nu m-am plâns niciodată când ridicam nota, iar acolo nu găseam bani în plus. Indiferent dacă se întâmpla la sume de peste 500 de lire sau la sume de doar o liră. Nu cred şi nu aprob acest comportament, indiferent dacă eşti medic, frizer, cizmar sau văcar. Nu sunt ipocrită, bineînţeles că, un ban în plus, e mereu binevenit, dar nu ca şi obligaţie. Dacă e forţat, mă simt de parcă mi-aş fi vândut zâmbetul, ca după aceea să declar că am fost violată.

Simţeam când bacşişul e lăsat din obligaţie şi când era dat aşa, ca de la zâmbet la zâmbet. Cu primii plăteam la chirie, cu restul… cumpăram de-ale sufletelui. Post inspirat din aroganţa unui bancher. Bogăţia nu vine întotdeauna din portofel, aşa cum nici modestia dintro inimă mărinimoasă. Mie, în general, nu-mi plac săracii care se plâng, pentru că bogaţii nu le dau, degeaba.

“Regret, urăsc şi mă doare.”

Ai realizat cât de simplă poate fi viaţa dacă eşti un pic sincer cu tine? Eram tânără şi naivă, când credeam că nu regret nimic. Acum ştiu că mâine o să regret ceea ce fac azi. Facem greşeli pentru că e natural, deşi ideal ar fi să mâncăm numai produse bio.

Credeam că facem greşeli pentru că e mai simplu, dar dacă e să continui asociaţia dintre greşeli şi mâncare, nu e mai simplu să faci o salată decât cartofi prăjiţi? Să înţeleg, deci, că unele greşeli sunt plăcute? Bineînţeles. Ne ung pe suflet, ca untul.

Regret, ce-o să fac? Nu poţi să râzi întruna, că te dor fălcuţele. M-aş întoarce de sute de ori în trecut, ca să schimb, să dreg, dar când mă gândesc la cât e de uşor să greşeşti, mi-e teamă că le-aş strâmba mai tare aşa că, le las aşa, numai puţin strâmbe.

Nu mai cred în oamenii care spun că nu regretă nimic, când, defapt, au exact în minte momentul regretului. Când spui: – Da, regret! parcă nu mai ai nici o amintire urâtă, decât luciditatea aceea, că, o fi lucruri vechi în pod, dar cine mai stă să le cotrobăie?

Dacă doare, doare. Mi-am prins inelarul în uşă, acu’ 2 zile. În primele secunde nu simţi nimic, dar după aceea, când vezi unghia neagră, parcă-parcă îţi aminteşti şi durerea iniţială. La cum doare prima dată, nu mai doare niciodată.