Ochii tăi, ca două stele- pe cerul înnorat

Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie  mai tare că, deh’, e praf de stele.

Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.

Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită?     – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.

Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.

“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.

Tu şi Fecioara Maria

Hai să tragem mâţa de coadă, să vedem cât de blândă e. Există, desigur, o diferenţă între cât de frumos scrii şi cât de frumos eşti, ca om. Eu nu-s un om rău, dar asta nu înseamnă că nu întorc uneori obrazul, şi nu de pioşenie, ci de ruşine. Nu înseamnă că nu mi-e frică, uneori, că mă trăsneşte Dumnezeu şi conştientizez când greşesc şi de câte ori. Mai ales când greşesc de voie bună.

Simt nevoia, de la o vreme, să fiu rea, indiferentă, profitoare. Să te şi înjur, dacă eşti nesimţit, prost şi needucat. Nu sunt vreo icoană; nici făcătoare de minuni, nici pictată de vreun student la Arte. Dacă mi se pune piedică în viaţă, ştiu că e din cauza că mi-am legat singură picioarele, anterior. Am greşit multor persoane. Din prostie, din naivitate, ba chiar şi din bunătate, când am vrut să îndrept lucrurile şi le-am pocit mai tare.

Am greşit unei colege de la Universitate, care n-o să mă ierte, probabil, niciodată. Am recunoscut greşeala, deşi uitasem, sub masca bunătăţii, gestul pe care l-am făcut. Am judecat omul într-atât de tare, încât am avut impresia că asta mă îndreptăţeşte pe mine să greşesc şi mai tare. Şi-mi pare rău acum, nu doar pentru că am greşit, ci pentru că m-am urcat pe mine pe piedestal, iar de acolo nu vezi decât greşelile altora, în rest- tu şi Fecioara Maria.

Am greşit şi altora, dar am uitat imediat greşeala mea, când ei, la rândul lor, mi-au greşit mie. Uităm uneori că nu ne plimbăm prin grădinile Raiului şi că, cine ştie câte mere interzise se mai mănâncă şi acum, în Edenuri pământeşti. Încerc, deci, să nu mai judec, iar cel mai greu e să începi cu tine. Căci ţie nu-ţi poţi spune cât de sinceră eşti, când ştii că minţi, nici cât de inocentă eşti, când ai gânduri meschine.

Cât de mult ne-au greşit oamenii cărora le-am greşit? Dacă am da adevăr pentru adevăr, câte minciuni ne-ar sfâşia chipul? Dacă gesturile unora ne-au rănit, gesturile noastre, scoase la iveală, ar face crime? Să dăm Cezarului ce e a Cezarului şi să n-o mai arătăm pe Eva cu degetul, când ascundem în sân mere mai măreţe. Adevărurile altora o să doară întotdeauna mai tare decât neputinţa noastră de a recunoaşte propriile minciuni.

23 Februarie- ziua bărbatului moldovean

Moldoveanului îi plac două lucruri- istoria şi cheful. La orice petrecere moldovenească- de la nuntă, la înmormântări- istoria devine subiectul principal de discuţie, uneori, pe la sfârşit, chiar şi motiv de bătaie. Ai noştri ştiu istoria cel mai bine, în special din ’91, de când am devenit independenţi, dar Ştefan cel Mare tot al nostru a rămas. Şi Eminescu, şi Bacovia, şi Creangă. În rest, toţi românii sunt ţigani. Bun. Dacă românii îs ţigani, hai să pupăm fund mai alb- pe cel al rusului.

23 Februarie nu este o zi oficială pentru Republica Moldova. Este o sărbătoare sovietică, dedicată soldaţilor din Armata Roşie, care au luptat împotriva Germaniei, în Primul Război Mondial. Nu văd, deci, legătura dintre bărbatul moldovean, din ziua de azi, şi sărbătoarea aceasta. Dar poţi să-i iei moldoveanului bucuria unei zile notate cu roşu în Calendar? Nu poţi! Eu cu drag aş sărbători ziua bărbatului- naţional, internaţional. O zi a lor, fără legături din trecut. O zi a lor, în totalitate, pentru că merită.

P.S. A nu se înţelege prin “moldovean” o generalizare. Din fericire, nu toţi sunt la fel. Îţi trebuie, însă, să pleci puţin în lume, ca să vezi casa şi din alte unghiuri. Ai impresia, astfel, că numai la ferestrele tale răsare şi apune soarele. Mi-aş dori, din tot sufletul, ca moldoveanul să înceapă să vadă şi capra vecinului, că pe a lui prea a muls-o. Aş vrea, dacă suntem independeţi- să fim independenţi. Cine slujeşte la doi stăpâni, însă…