Am fost un copil tare bolnăvicios- imunitatea scăzută, însă, mi-a format caracterul puternic. Astfel, în fiecare vară, îmi făceam frumos băgajelul, cu cearşafuri înflorate şi poze cu familia şi mă mutam la spitalul Mama şi Copilul, din Chişinău. Stăteam cu săptămânile- în fiecare an, alte afecţiuni. Pentru mine era un fel de tabără, iar medicii mi-au devenit părinţi adoptivi. Unora o să le fiu recunăscătoare toată viaţa, pentru că lor le-o datorez. Etajul 6, la Pediatrie.
La sfârşit de tratament, făceam schimb de adrese cu cei de împărţeam spaţiul în saloanele văruite şi ne scriam- toamna târziu- cele mai frumoase compuneri, iar iarna, lângă sobă, cele mai primăvăratice gânduri. Mama îmi cumpăra, de la Poştă, plicuri şi timbre, iar eu băteam sub peniţă cuvintele, să stea frumos înclinate, spre dreapta. Schimbam titluri de cărţi, poezii chinuite şi durerea primelor iubiri; inimioare la colţ de plic şi foi de caiet parfumate.
Aşteptam, în fiecare miercuri şi vineri, să vină poşta cu Revista NOI, plus scrisorile celor cu care, pe timp de vară, împărţeam acelaşi sentiment asupra farfuriei de borş de spital, aceeaşi durere la fiecare injecţie şi acelaşi dor de casă, când la alţii veneau părinţii, iar la noi nu venea nimeni. Eram săraci, iar pastilele nu erau niciodată ieftine. Nu i-am reproşat mamei niciodată că nu venea să mă vadă, ştiam că strânge banii ca să-mi cumpere tratamentul.
Îmi lăsa, la plecare, 5 lei. Să-mi cumpăr şi eu, bomboane, poate. Eram norocoasă, aş spune, că mi se dădea un sirop dulce, ca şi tratament. Strângeam banii sub saltea, căci în sertare, femeia se serviciu ne verifica, nu cumva să avem biscuiţi, să se strângă furnicile. Ea nu ştia că, copil fiind, nu strângi biscuiţii în sertare- poate doar îi cauţi pe acolo, în ajun de Crăciun. Îi dădeam, la întoarcere, 5 lei. Mama îmi pupa încheietura antebraţului, vânătă de atâtea injecţii şi mă privea, bucuroasă, că mănânc cu poftă din cireşe, mere şi prune, de la noi din grădină. Astea aveau gust, nu ca borşul ăla.
În ziua externării, îmi strângeam de dimineaţă tare lucrurile. Nici nu mă mai duceam la cantină. Ştiam că mama o să vină cu de toate şi pentru mine, şi pentru medici. Rupea bujori, din grădină, şi îi aducea la Chişinău, să pună doamna medic în birou. – Astea de la oraş nu miros aşa frumos, zicea mama. Aveam şi eu bujori în obraji, zvâcneam a viaţă, cu miros de medicamente, ce-i drept. Mă lua sănătoasă cu trupul şi bolnavă cu sufletul. De atunci, mă tot doare dorul ăsta de casă…
Ce frumos scrii!
Ce frumos am trăit! Mulţumesc :*
ah…Doamne!….era cit pe ce sa incep a plinge…
cit am fost mica nu am calcat prin spitale , iar vara asta am patit-o !….am stat o luna la spital , cu pastile , injectii , dureri insuportabile si in final operatie….iar mai apoi reabilitarea si insanatosirea…
….si stiu ca totul a rams in trecut , si ca deja totul o sa fie bine dar ma trec fiorii cind aud ori va masina ambulantei….
SANATATE!
Mulţumesc din suflet. Multă sănătate şi ţie :*
multumesc mult 😉
Greutăţile te întăresc şi te pregătesc pentru viaţă unde nu este nimic corect şi multe sunt dureroase. De accea reuşesc cei care din copilărie s-au obişnuit să ducă greul. Postarea este excelentă 😉
Mulţumesc. Să ştii că aşa este. Acum îmi e mult mai uşor să -…las greul să vină şi să plece- ştiu că pleacă. iar eu rămân cu experienţa!
Multa sensibilitate, si frumosi bujori! Postul asta mi-a amintit de felul in care scrie Zvarluga. O citesti?
http://zvarluga.blogspot.com/
Nu, chiar nu ştiam de ea. Mulţumesc pentru recomandare, imediat trec şi pe la ea, să vedem cum mă vezi 😀
Cred ca o sa-ti placa.
Multumesc pentru tot ce impartasesti cu noi. Ai un blog cu mult lipici. Sa fie lipici si pentru sanatatea ta.
Lipicios ca grapefruit-ul? Mulţumesc. De la o vreme sănătate e tot ce-mi doresc!
Si eu stateam tot prin spitale cand eram mica. Iar acum umblu pe la cabinetele doctorilor. Cred ca unele lucruri nu se schimba niciodata. 🙂
Draga mamii! – Ce nu te omoara te face mai puternic, stii tu…
Bafta multa in viata!
Ma faci sa imi fie dor de vremea cand eram mica si bolnavioara si ai mei aveau grija de mine. I-am innebunit acum 10 ani cand am avut astm bronsic – mama umbla cu mine zi si noapte prin spitale, tata dormea jos langa patul mea in timpul noptii, ca nu cumva sa fac o criza urata si sa nu ma mai trezesc deloc. Cine ar mai face asta in afara de ei…? 🙂
Frumoase scrieri! Sa traiesti si sa fii sanatoasa; sa ai grija de mama ta!