În tabără, la spital

Am fost un copil tare bolnăvicios- imunitatea scăzută, însă, mi-a format caracterul puternic. Astfel, în fiecare vară, îmi făceam frumos băgajelul, cu cearşafuri înflorate şi poze cu familia şi mă mutam la spitalul Mama şi Copilul, din Chişinău. Stăteam cu săptămânile- în fiecare an, alte afecţiuni. Pentru mine era un fel de tabără, iar medicii mi-au devenit părinţi adoptivi. Unora o să le fiu recunăscătoare toată viaţa, pentru că lor le-o datorez. Etajul 6, la Pediatrie.

La sfârşit de tratament, făceam schimb de adrese cu cei de împărţeam spaţiul în saloanele văruite şi ne scriam- toamna târziu- cele mai frumoase compuneri, iar iarna, lângă sobă, cele mai primăvăratice gânduri. Mama îmi cumpăra, de la Poştă, plicuri şi timbre, iar eu băteam sub peniţă cuvintele, să stea frumos înclinate, spre dreapta. Schimbam titluri de cărţi, poezii chinuite şi durerea primelor iubiri; inimioare la colţ de plic şi foi de caiet parfumate.

Aşteptam, în fiecare miercuri şi vineri, să vină poşta cu Revista NOI, plus scrisorile celor cu care, pe timp de vară, împărţeam acelaşi sentiment asupra farfuriei de borş de spital, aceeaşi durere la fiecare injecţie şi acelaşi dor de casă, când la alţii veneau părinţii, iar la noi nu venea nimeni. Eram săraci, iar pastilele nu erau niciodată ieftine. Nu i-am reproşat mamei niciodată că nu venea să mă vadă, ştiam că strânge banii ca să-mi cumpere tratamentul.

Îmi lăsa, la plecare, 5 lei. Să-mi cumpăr şi eu, bomboane, poate. Eram norocoasă, aş spune, că mi se dădea un sirop dulce, ca şi tratament. Strângeam banii sub saltea, căci în sertare, femeia se serviciu ne verifica, nu cumva să avem biscuiţi, să se strângă furnicile. Ea nu ştia că, copil fiind, nu strângi biscuiţii în sertare- poate doar îi cauţi pe acolo, în ajun de Crăciun. Îi dădeam, la întoarcere, 5 lei. Mama îmi pupa încheietura antebraţului, vânătă de atâtea injecţii şi mă privea, bucuroasă, că mănânc cu poftă din cireşe, mere şi prune, de la noi din grădină. Astea aveau gust, nu ca borşul ăla.

În ziua externării, îmi strângeam de dimineaţă tare lucrurile. Nici nu mă mai duceam la cantină. Ştiam că mama o să vină cu de toate şi pentru mine, şi pentru medici. Rupea bujori, din grădină, şi îi aducea la Chişinău, să pună doamna medic în birou. – Astea de la oraş nu miros aşa frumos, zicea mama. Aveam şi eu bujori în obraji, zvâcneam a viaţă, cu miros de medicamente, ce-i drept. Mă lua sănătoasă cu trupul şi bolnavă cu sufletul. De atunci, mă tot doare dorul ăsta de casă…