“N-am visat niciodată…”

Am realizat azi că, eu- eu aia de păşteam bobocii pe imaş, o să locuiesc în Londra, de săptămâna viitoare. Nu-i ciudat oare cum, unele “n-am visat niciodată” se îndeplinesc mai degrabă decât “am un vis”? Dacă m-aţi vedea sfârjilită şi prăpădită, lucrând în câmp, leşinând de atâta soare, printre porumb, de nu mă mai găsea mama. Zău! că-mi vine să râd cu lacrimi sau să plâng râzând.

Eu, aia de îmi scriam compunerile la română, la lumina candelei, pentru că în Moldova se lua curentul, după ora 5 seară, până pe la vreo 10 noaptea- nici Povestea de seară nu mai vedeam. Cum, cum să locuiesc eu în Londra când mie şi Bucureştiul mi se părea enorm- de mă rătăceam mereu la Metrou sau cu Ratb-ul, în toţi cei trei ani, cât am locuit în capitală. Zău! că-mi vine să râd cu lacrimi sau să plâng râzând.

Am nişte emoţii de nu vă imaginaţi. De parcă e prima oară când plec în lume, plecată fiind de mică, locuind deja prin ţări străine, printre străini. Mă imaginez mică, până să plec- naivă şi cuminte- plângând ieşind in sat, spre România. Şi de atunci, tot plec… Nu ştiu dacă să mă bucur de călătorie sau să mi se facă dor de un loc stabil. Zău! că-mi vine să râd cu lacrimi sau să plâng râzând.