Tu laşi bacşiş?

bacșíș (bacșíșuri), s. n. – Sumă de bani dată peste plata cuvenită; (a da bacșiș; a mitui); bacșișar, s. m. (persoană ușor de mituit). 

Din experienţa mea de chelneriţă focoasă, cu zâmbet de milioane, trebuie să recunosc- un bacşiş de 5, 10, 20+ lire, îţi face ziua mai frumoasă şi portofelul mai de pus la dietă. Eu n-am zâmbit, totuşi, pentru bani- nici că m-am purtat mai frumos, cu un client, doar ca să-l conving să mă plătească peste ce putea patronul. Nu, nici nu m-am purtat mai urât cu cei care nu lăsau bacşiş, deşi erau clienţi fideli, de ştiam la ce oră exact să scuip în mâncare, doar-doar să mă răzbun.

– No smile, no tips!, obişnuia să zică un client.
– No money, no smile!, îi răspundeam, în glumă.

Să lucrezi cu oamenii e un lucru extraordinar, indiferent dacă o faci în calitate de medic, şofer, consultant, chelner, profesor sau psiholog. Să-ţi placă să lucrezi cu oamenii, chiar şi în zilele când te simţi neom sau ei, oamenii, se comportă ca nişte animale. Chiar şi atunci. Ei bine, din experienţa mea, de chelneriţă, am învăţat că nu trebuie doar să zâmbeşti, ca să primeşti, ci trebuie să-i faci să zâmbească, ca să dăruiască.

Eu chiar întrebam oamenii ce mai fac, cum o mai duc, dacă le-a murit şeful, să-mi zică şi mie cum, glume din astea, pe care le savuram noi, chelneriţele. Nu m-am făcut niciodată că plouă, când se întreceau unii cu glumele, nici că mi-am ridicat fusta mai sus, ca să am mersul mai sexy; nu, nici nu m-am aplecat cât permite decolteul. Am ridicat mereu sprângeana dreaptă, în semn de protest, la glumiţele expirate, ca bananele negre. Şi i-am zis şefului, din prima că, dacă clientul nu respectă, eu nu-l respect. Nici nu-l servesc.

Nu, nu m-am plâns niciodată când ridicam nota, iar acolo nu găseam bani în plus. Indiferent dacă se întâmpla la sume de peste 500 de lire sau la sume de doar o liră. Nu cred şi nu aprob acest comportament, indiferent dacă eşti medic, frizer, cizmar sau văcar. Nu sunt ipocrită, bineînţeles că, un ban în plus, e mereu binevenit, dar nu ca şi obligaţie. Dacă e forţat, mă simt de parcă mi-aş fi vândut zâmbetul, ca după aceea să declar că am fost violată.

Simţeam când bacşişul e lăsat din obligaţie şi când era dat aşa, ca de la zâmbet la zâmbet. Cu primii plăteam la chirie, cu restul… cumpăram de-ale sufletelui. Post inspirat din aroganţa unui bancher. Bogăţia nu vine întotdeauna din portofel, aşa cum nici modestia dintro inimă mărinimoasă. Mie, în general, nu-mi plac săracii care se plâng, pentru că bogaţii nu le dau, degeaba.

“Regret, urăsc şi mă doare.”

Ai realizat cât de simplă poate fi viaţa dacă eşti un pic sincer cu tine? Eram tânără şi naivă, când credeam că nu regret nimic. Acum ştiu că mâine o să regret ceea ce fac azi. Facem greşeli pentru că e natural, deşi ideal ar fi să mâncăm numai produse bio.

Credeam că facem greşeli pentru că e mai simplu, dar dacă e să continui asociaţia dintre greşeli şi mâncare, nu e mai simplu să faci o salată decât cartofi prăjiţi? Să înţeleg, deci, că unele greşeli sunt plăcute? Bineînţeles. Ne ung pe suflet, ca untul.

Regret, ce-o să fac? Nu poţi să râzi întruna, că te dor fălcuţele. M-aş întoarce de sute de ori în trecut, ca să schimb, să dreg, dar când mă gândesc la cât e de uşor să greşeşti, mi-e teamă că le-aş strâmba mai tare aşa că, le las aşa, numai puţin strâmbe.

Nu mai cred în oamenii care spun că nu regretă nimic, când, defapt, au exact în minte momentul regretului. Când spui: – Da, regret! parcă nu mai ai nici o amintire urâtă, decât luciditatea aceea, că, o fi lucruri vechi în pod, dar cine mai stă să le cotrobăie?

Dacă doare, doare. Mi-am prins inelarul în uşă, acu’ 2 zile. În primele secunde nu simţi nimic, dar după aceea, când vezi unghia neagră, parcă-parcă îţi aminteşti şi durerea iniţială. La cum doare prima dată, nu mai doare niciodată.

Am pierdut avionul

E ultima oară când mai zbor cu o campanie de low cost. Ăştia nu au niciun respect pentru pasageri; la ei se aplică vorba aceea “la aşa bani- aşa servicii”, deşi nu mi se pare că sunt chiar gratis zborurile. Nu e nici prima oară când se întâmplă aşa, nu mie, dar ştiu, în general, situaţii în care oamenii se plâng de companiile low cost. Aici intră, desigur, şi vina aeroporturilor.

Am ajuns, nu cu 2 ore, ci cu 3 ore mai devreme. Aveam şi check in-ul făcut online. Aşteaptă, deci, Marie, să se afişeze poarta de îmbarcare. Au afişat numărul porţii la 2.30, iar la 2.45 nu se mai putea îmbarca- când zborul meu era la 3.10, iar la verificarea lucrurilor personale era o coadă cât casa cea mare. N-ai cui să te plângi, pentru că ei, foarte amabil, îţi propun următorul zbor.

Unde ajunge, deci, low costu-ul meu? La dublu? Sincer, dacă nu aveam plătit deja return-ul, nici că mai plecam. Aştept, acum, următorul zbor, împreună cu alţi 12, la fel de ghinionişti ca mine. Oamenii încă urcau în avion când pe noi ne-au trimis să ne luăm bagajele! Cum să nu te enervezi? Cum să nu-ţi promiţi că nu mai zbori cu compania lor de rahat?

P.S. Nu mai zbor cu EasyJet sau cu WizzAir. Dacă ţi s-au întâmplat şi ţie astfel de situaţii, te aştept să ne amărâm aici, împreună, la o felie de grapefruit. Sper să ajung, azi, la Amsterdam. M-am împrietenit deja cu ceilalţi dutch, eu cu accent românesc, ei cu accent olandez, de-o dragoste să îţi exprimi furia. Noi să fim sănătoşi şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!

Ochii tăi, ca două stele- pe cerul înnorat

Să nu alergi după doi iepuri, că nu prinzi niciunul. Bine-bine, dar cu bărbaţii cum e? Sinceră să fiu, de când am trăit poveste de dragoste, m-am scuturat de praf de stele şi mi-am zis că tot mai bine trebuie să fie în praful de pe drum, că asta măcar se spală la duş. Ăla din poveste nu se duce nici cu Vanish. Cu cât îl speli mai des, cu atât se împrăştie  mai tare că, deh’, e praf de stele.

Stau uneori, cum stă păpuşa în vitrină, unde mi se vorbeşte şi mi se explică de ce ar vrea el sau altul să mă aibă. Ori nu-s eu romantică, ori nu-s proastă destul, că uneori îmi vine să-mi dau două peste cap, să-mi ajungă până la inimă, ameninţându-mă, ba chiar mă sperii, eu pe mine, că n-o să mă mărit niciodată, cu lipsa asta de interes pentru oameni neinteresanţi. Mai scade, Marie, din pretenţi, mai fă-te şi tu că plouă.

Eu mă îndrăgosteam repede, dar de când mi-am dat cu praf de stele în ochi, casc privirea la ploaia de meteoriţi şi mă feresc de planetele sterpe. Strănutul şi căscatul, ca şi clipocitul, nu pot fi controlate. Hai că mai râzi din fundul ironiei, la un banc prost, dar cum să-ţi ţii gura închisă, când vrei să caşti de plictiseală? – Da’ ce, dragă, eşti obosită?     – Da, Iubi, mă oboseşti şi încă n-am făcut nimic.

Şi nu mai am răbdare, acolo unde, înainte, aş fi suportat durerea, cum suportă mortul frigul. Nu-mi place, nu vreau, nu mă interesează. Eu cumpăr de câţi bani am şi, dacă vreau un produs bun, nu cumpăr de la reducere, cu defecte sau cu termen de valabilitate scurt. Şi, dacă n-am bani îndeajuns, nici că tânjesc pe la tejghele. Unii înghit în sec când îţi plăteşti singură băutura la bar, îi dor banii în portofel şi orgoliul sub şliţ.

“S-a făcut a dracului!” observa Arghezi.

Tu şi Fecioara Maria

Hai să tragem mâţa de coadă, să vedem cât de blândă e. Există, desigur, o diferenţă între cât de frumos scrii şi cât de frumos eşti, ca om. Eu nu-s un om rău, dar asta nu înseamnă că nu întorc uneori obrazul, şi nu de pioşenie, ci de ruşine. Nu înseamnă că nu mi-e frică, uneori, că mă trăsneşte Dumnezeu şi conştientizez când greşesc şi de câte ori. Mai ales când greşesc de voie bună.

Simt nevoia, de la o vreme, să fiu rea, indiferentă, profitoare. Să te şi înjur, dacă eşti nesimţit, prost şi needucat. Nu sunt vreo icoană; nici făcătoare de minuni, nici pictată de vreun student la Arte. Dacă mi se pune piedică în viaţă, ştiu că e din cauza că mi-am legat singură picioarele, anterior. Am greşit multor persoane. Din prostie, din naivitate, ba chiar şi din bunătate, când am vrut să îndrept lucrurile şi le-am pocit mai tare.

Am greşit unei colege de la Universitate, care n-o să mă ierte, probabil, niciodată. Am recunoscut greşeala, deşi uitasem, sub masca bunătăţii, gestul pe care l-am făcut. Am judecat omul într-atât de tare, încât am avut impresia că asta mă îndreptăţeşte pe mine să greşesc şi mai tare. Şi-mi pare rău acum, nu doar pentru că am greşit, ci pentru că m-am urcat pe mine pe piedestal, iar de acolo nu vezi decât greşelile altora, în rest- tu şi Fecioara Maria.

Am greşit şi altora, dar am uitat imediat greşeala mea, când ei, la rândul lor, mi-au greşit mie. Uităm uneori că nu ne plimbăm prin grădinile Raiului şi că, cine ştie câte mere interzise se mai mănâncă şi acum, în Edenuri pământeşti. Încerc, deci, să nu mai judec, iar cel mai greu e să începi cu tine. Căci ţie nu-ţi poţi spune cât de sinceră eşti, când ştii că minţi, nici cât de inocentă eşti, când ai gânduri meschine.

Cât de mult ne-au greşit oamenii cărora le-am greşit? Dacă am da adevăr pentru adevăr, câte minciuni ne-ar sfâşia chipul? Dacă gesturile unora ne-au rănit, gesturile noastre, scoase la iveală, ar face crime? Să dăm Cezarului ce e a Cezarului şi să n-o mai arătăm pe Eva cu degetul, când ascundem în sân mere mai măreţe. Adevărurile altora o să doară întotdeauna mai tare decât neputinţa noastră de a recunoaşte propriile minciuni.

23 Februarie- ziua bărbatului moldovean

Moldoveanului îi plac două lucruri- istoria şi cheful. La orice petrecere moldovenească- de la nuntă, la înmormântări- istoria devine subiectul principal de discuţie, uneori, pe la sfârşit, chiar şi motiv de bătaie. Ai noştri ştiu istoria cel mai bine, în special din ’91, de când am devenit independenţi, dar Ştefan cel Mare tot al nostru a rămas. Şi Eminescu, şi Bacovia, şi Creangă. În rest, toţi românii sunt ţigani. Bun. Dacă românii îs ţigani, hai să pupăm fund mai alb- pe cel al rusului.

23 Februarie nu este o zi oficială pentru Republica Moldova. Este o sărbătoare sovietică, dedicată soldaţilor din Armata Roşie, care au luptat împotriva Germaniei, în Primul Război Mondial. Nu văd, deci, legătura dintre bărbatul moldovean, din ziua de azi, şi sărbătoarea aceasta. Dar poţi să-i iei moldoveanului bucuria unei zile notate cu roşu în Calendar? Nu poţi! Eu cu drag aş sărbători ziua bărbatului- naţional, internaţional. O zi a lor, fără legături din trecut. O zi a lor, în totalitate, pentru că merită.

P.S. A nu se înţelege prin “moldovean” o generalizare. Din fericire, nu toţi sunt la fel. Îţi trebuie, însă, să pleci puţin în lume, ca să vezi casa şi din alte unghiuri. Ai impresia, astfel, că numai la ferestrele tale răsare şi apune soarele. Mi-aş dori, din tot sufletul, ca moldoveanul să înceapă să vadă şi capra vecinului, că pe a lui prea a muls-o. Aş vrea, dacă suntem independeţi- să fim independenţi. Cine slujeşte la doi stăpâni, însă…

În tabără, la spital

Am fost un copil tare bolnăvicios- imunitatea scăzută, însă, mi-a format caracterul puternic. Astfel, în fiecare vară, îmi făceam frumos băgajelul, cu cearşafuri înflorate şi poze cu familia şi mă mutam la spitalul Mama şi Copilul, din Chişinău. Stăteam cu săptămânile- în fiecare an, alte afecţiuni. Pentru mine era un fel de tabără, iar medicii mi-au devenit părinţi adoptivi. Unora o să le fiu recunăscătoare toată viaţa, pentru că lor le-o datorez. Etajul 6, la Pediatrie.

La sfârşit de tratament, făceam schimb de adrese cu cei de împărţeam spaţiul în saloanele văruite şi ne scriam- toamna târziu- cele mai frumoase compuneri, iar iarna, lângă sobă, cele mai primăvăratice gânduri. Mama îmi cumpăra, de la Poştă, plicuri şi timbre, iar eu băteam sub peniţă cuvintele, să stea frumos înclinate, spre dreapta. Schimbam titluri de cărţi, poezii chinuite şi durerea primelor iubiri; inimioare la colţ de plic şi foi de caiet parfumate.

Aşteptam, în fiecare miercuri şi vineri, să vină poşta cu Revista NOI, plus scrisorile celor cu care, pe timp de vară, împărţeam acelaşi sentiment asupra farfuriei de borş de spital, aceeaşi durere la fiecare injecţie şi acelaşi dor de casă, când la alţii veneau părinţii, iar la noi nu venea nimeni. Eram săraci, iar pastilele nu erau niciodată ieftine. Nu i-am reproşat mamei niciodată că nu venea să mă vadă, ştiam că strânge banii ca să-mi cumpere tratamentul.

Îmi lăsa, la plecare, 5 lei. Să-mi cumpăr şi eu, bomboane, poate. Eram norocoasă, aş spune, că mi se dădea un sirop dulce, ca şi tratament. Strângeam banii sub saltea, căci în sertare, femeia se serviciu ne verifica, nu cumva să avem biscuiţi, să se strângă furnicile. Ea nu ştia că, copil fiind, nu strângi biscuiţii în sertare- poate doar îi cauţi pe acolo, în ajun de Crăciun. Îi dădeam, la întoarcere, 5 lei. Mama îmi pupa încheietura antebraţului, vânătă de atâtea injecţii şi mă privea, bucuroasă, că mănânc cu poftă din cireşe, mere şi prune, de la noi din grădină. Astea aveau gust, nu ca borşul ăla.

În ziua externării, îmi strângeam de dimineaţă tare lucrurile. Nici nu mă mai duceam la cantină. Ştiam că mama o să vină cu de toate şi pentru mine, şi pentru medici. Rupea bujori, din grădină, şi îi aducea la Chişinău, să pună doamna medic în birou. – Astea de la oraş nu miros aşa frumos, zicea mama. Aveam şi eu bujori în obraji, zvâcneam a viaţă, cu miros de medicamente, ce-i drept. Mă lua sănătoasă cu trupul şi bolnavă cu sufletul. De atunci, mă tot doare dorul ăsta de casă…

“Când o să cresc mare…”

Gata cu ziua mea, nu vă mai stresez, până la anul, dacă, Doamne fereşte, nu mi se întâmplă ceva. Şi, chiar aşa, te-ai gândit vreodată, ce se întâmplă cu spaţiul tău online, dacă mori, de exemplu? Ştiu, cam sinistru, dar se întâmplă- life.

Am ajuns, zilele trecute, pe profilul unei fetiţe care nu mai este printre noi, dar oamenii încă îi scriau mesaje şi îi urau la mulţi ani sau sărbători fericite. Fără să jignesc sentimentele oamenilor, mie mi s-a făcut pielea de găină.

Pe de altă parte, mă uitam la pozele ei, la mesajele ei de pe Wall, încă de când era în viaţă şi, chiar dacă n-o cunosc- nu ştiu cum să pun asta în cuvinte- am simţit o enormă poftă de viaţă, un “trăieşte clipa”.

E trist cum poţi să urmăreşti activitatea cuiva, iar apoi să dai de un mare gol. Punct. Absenţă. Ultimul lucru spus, ultima poză afişată, ultimul articol scris. Ultimul zâmbet sau ultima melodie. Un “când o să cresc mare” visător.

Photo: Sorin Onisor

Zâmbetul de pe actul de divorţ

Pe Russell nu-l suport, iar de când s-a căsătorit cu Kate, mi-au devenit amândoi antipatici. Acum, că lucrurile au revenit la normal, până şi eu sunt mai fericită. Unora nu le stă bine! Nu le stă bine şi gata! Oare să-şi fi dat seama şi Perry, în spatele acelui zâmbet? Noi să fim fericiţi! Apropo, Today I Love: Katy Perry – Part Of Me:

Now look at me I’m sparkling
A firework, a dancing flame
You’ll never put me out again
I’m glowin’ oh whoa!

Continue reading