Îndrăgostită

Eu mă îndrăgostesc zilnic. Aşa, grămadă. Grămadă de zâmbete, emoţii, discuţii, flirt. E bun pentru propriu ego să te îndrăgosteşti zilnic, să dai de mâncare fluturilor, mereu flămânzi de dragoste. Mie îmi plac oamenii veseli, optimişti, nebuni- de două ori nebuni. Îmi plac oamenii care au un suflet artistic, care visează mult şi dorm puţin.

Îmi place când eşti luat prin surprindere, când poţi cuceri fâşii din atmosferă, doar cu un zâmbet; când eşti fericit, aşa, cu tot trupul şi crezi, cu toată puterea gândului, că nu există sentiment mai puternic decât acela când, un alt om, te poate face fericit doar pentru că, la rândul tău, îi dai fiori. Îl molipseşti cu zâmbete. Tu. Un om.

Eu o să cad mereu pentru cuvinte, înainte de orice gest. Consider că îţi trebuie curaj, ca să spui ceva şi doar bani, ca să cumperi. Îmi plac bărbaţii care, în intimitatea cuplului, fac declaraţii care, nici măcar în imaginaţia noastră feminină, nu există. Pentru că sunt spuse aşa, împedicate şi încâlcite; fâstâcite. Şi noi, şi ei, şi declaraţiile. Tâmpiţi de fericiţi.

Azi sunt aşa. Tâmpit de fericită şi cu fluturii hrăniţi; numai zâmbetul e nesătul. Tot apare în colţul gurii, formând ceea ce oamenii numesc riduri de expresie. Astea trec numai cu sărutări! şi numai din alea cu ochi închişi.

Today I Love: A Hard Day’s Night- The Beatles

It’s been a hard day’s night, and I’ve been working like a dog
But when I get home to you I find the things that you do
Will make me feel alright

You know I work all day to get you money to buy you things
And it’s worth it just to hear you say you’re gonna give me everything
So why on earth should I moan, ’cause when I get you alone
You know I feel okay
When I’m home everything seems to be right
When I’m home feeling you holding me tight, tight, yeah
It’s been a hard day’s night, and I’ve been working like a dog
It’s been a hard day’s night, I should be sleeping like a log
But when I get home to you I find the things that you do
Will make me feel alright

Owwww!

Am o boală fără leac

Din momentul în care îţi păşesc pragul casei, schimb, cu privirea, toate lucrurile din ea; îmi imaginez altă culoare pentru pereţi, alt aranjament al mobilei, altă destinaţie biroului, care e sufragerie, altă cameră să fie bucătăria, alta dormitorul.

Problema e că, chiar şi atunci când ajung acasă, stau şi mă gândesc la cum ar arăta casa altuia mai bine şi ce aş face eu, dacă aş avea spaţiul acela. Şi mă frământ, şi mă frământ, până găsesc altă casă, pe care o redecorez cu imaginaţia mea.

Nu mă pot abţine!

Ce face doi când rămâne unu?

Mi-e trist când se despart doi oameni cunoscuţi- dar încerc să respect discreţia lor- dacă există; să nu mă intereseze motivele, ci mai mult starea aceea, de după, când te simţi pierdut, indiferent dacă tu ai ales să te desparţi sau celălalt- căci golul oricum rămâne, în ambele cazuri. E mai potrivit să întrebi: – Cum te simţi? decât – Dar de ce v-aţi despărţit?

Ce fac doi când rămân unu? Cum îşi împart averile materiale şi cele sufleteşti? Cum împarţi spaţiul, dacă plăteaţi împreună o chirie? Cum ieşi cu prietenii, dacă se organizează o ieşire de grup la munte sau mare? Cum, Doamne, să împarţi planurile, visele, speranţele? Cum îţi ieşi din obiceiurile celuilalt? Unde să ascunzi sutele de poze, martore la tot ce tu vrei să uiţi?

Nu e chiar de la zero, golul de rămâne. Niciodată. Mereu e ceva de împărţit: casa, câinele, prietenii, lucrurile cumpărate împreună de nu mai ştii de le vrei pentru că îţi sunt dragi sau vrei să la laşi, pentru că nu-ţi fac decât rău, amintindu-ţi de ce îţi erau dragi. Hainele care îi plăceau lui /ei cum îţi stăteau nu mai stau la fel de bine.

Mai ştii ţelurile pe care doreaţi să le atingeţi împreună? Nu mai au niciun gust, când reuşeşti să le cucereşti singur. Mai sunt lucrurile pe care el/ea îţi spunea că n-o să reuşeşti niciodată să le faci/schimbi, iar când îţi reuşeşte- nu e nimeni acolo, să te aplaude, chiar dacă, în sinea ta, savureri momentul victoriei, ştii că demult nu mai e un război; nici pace.

Crăciun fericit

Ca în fiecare an, cam de 10 ani, îmi dau şansa unui Crăciun mai bun, cel sărbătorit pe stil vechi. Fiind elevă/studentă în România, nu prea mai apucam vacanţele până pe 7 ianuarie, drept urmare, nici sărbătorile, aşa cum se fac în Moldova- conform calendarului vechi.

Aici, fiind şi mai departe, prinsă în alergătura vieţii, nici sărbătorile nu mai au gust, nici sfinţii nu mai ştiu când se sărbătoresc. Te bucuri de fiecare zi, cu sau fără cadouri, cu sau fără surprize, cu sau fără o vorbă bună, cu sau fără bucate de ale noastre.

Anul acesta am preferat ca, în loc de brad şi decoraţiuni, să cumpăr un brăduţ în miniatură, de la un centru de caritate, împreună cu 2 inimioare, lucrate manual- pentru strângere de fonduri, donate copiilor bolnavi de cancer.

… şi uite aşa ţi se mai bucură zilele. Crăciun fericit, celor care sărbătoresc. Gânduri bune şi celor care nu. Eu nu-l mai aştept pe moşu’, nu că n-aş crede!, dar cred că aţi fost prea cuminţi, cu toţii, anul acesta şi n-a mai rămas nimic pentru noi, ăştia din urmă.

Cum se aude…?

Când am fost acasă, ultima oară, mi-a căzut sub privire o lucrare de control, a unui elev in clasa a VII-a. Foaia, roşie de însemnări, conţinea greşeli de ortografie. El, săracu, scria cum vorbeşte şi cum aude. Dacă el vorbeşte toată ziua cu tăt şi am făcut az nu poţi să îi ceri să scrie tot ce am făcut azi, doar pentru că aşa AR TREBUI să vorbim, deşi…

Îmi şi imaginez profesoara spunând: -Amu’, fiecare sî compunî o povistiri în cari sî folosascî cât mai multi expresii frumoasî, cât mai multi cuvinte sofistificate, care scrise, trebuie să arati diferit di cum sunî, cî aşă ştim noi. Cî ruşîi ni fac legea, nu românii, cî noi vorghim limba moldavnească, da ni corectăm după aşeia românească.

Mi-e ciudă, desigur că, vorbind corect şi frumos româneşte, trebuie să te simţi prost, că parcă eşti prea deştept în ţara ta. Bineînţeles că, copiii noştri, scriu cum aud, că doar n-o să scrie după cum nu aud, nu? O să scrie az, în loc de azi, că ne doare gura să spunem cuvintele frumos, ne e mai la îndemână să vorbim limba noastră, care nu-i a noastră.

Pozele de mai jos sunt scrise de un englez, care, ca şi moldoveanul nostru, scrie după cum aude. Pe mine nu mă îngrijorează scrisul de tip messenger, că toţi am vorbit cu asl pls, la un moment dat; pe mine mă îngrozeşte faptul că, şcolarii scriu cum aud, chiar dacă citesc cum se scrie, iar asta nu e uşor pentru cineva care nu dă doi bani pe limba română, când vânzătoarea vorbeşte în rusă, iar mama în moldoveneşte- limba pe care, eu, n-o recunosc!