Peste două săptămâni…

Vin acasă, necăjită şi vai de mine, ca tot omu’. Găsesc ziarul deschis la pagina cu horoscop. Citesc la Vărsător- numai lapte şi miere, ca în reclamă. La sfârşit, citez: Single? Venus matches you with someone who shares your initials.- The Sun Şi marmota învelea ciocolata în staniol.

La nici o oră după asta, mă sună un prieten:
– Am un prieten în Londra, zice el. Te-a văzut pe Facebook-ul meu, de Revelion, şi m-a întrebat de tine. Bineînţeles că ţi-am ridicat icoană, că nici el băiat rău nu e. Problema e că el locuieşte în Londra, iar tu în Birmingham…
– Fără nicio legătură cu ce mi-ai zis, sper ca până în februarie să mă mut în Londra, îi zic eu. Uite, peste două săptămâni, merg iar, să mai rezolv câte ceva.
– Serios? mă întreabă el râzând. Şi eu plec peste două săptămâni. Hai că mergem împreună şi îţi fac cunoştinţă şi cu prietenul ăsta al meu.
– Cum îl cheamă?
– M……, zice el.

Pregătiţi-vă, dragii mei, de nuntă, că asta nu sună a bine! Trataţi şi voi ca atare, coincidenţă, soarta… Misterul se v-a dezvălui în două săptămâni. Mâine, desigur, citesc iar horoscopul. 😆

De ce doare o despărţire?

De ce doare mult şi după o bună bucată de timp? Înţelegi că nu mai urăşti, că nu mai duci dorul, că nu mai iubeşti, că nu mai simţi nimic, dar parcă lipseşte ceva şi, atunci, te întrebi dacă nu lipseşte cumva parte din trecut, căci nu prea îţi găseşti locul în prezent.

O luminiţă la capătul tunelului.

Când eşti într-o relaţie în care îţi dai sufletul, când iubeşti inconştient, tinzi să te confuzi cu celălalt. Să-ţi placă sau sa-ţi displacă aceleaşi lucruri, să admiri sau să respingi anumiţi oameni, să accepţi sau să refuzi anumite lucruri. Îţi pierzi, oarecum, din Eu-ul tău.

Două luminiţe la capătul tunelului.

Imediat după despărţire, te loveşti de lucruri noi, pe care nu ştii cum să le percepi sau pe care, din obişnuinţă, le trăieşti din perspectiva fostului, chiar dacă ţie îţi dau altfel de sentimente. Acum eşti doar tu, în primă atingere cu tot, vechi sau nou.

Trei luminiţe la capătul tunelului.

Învăţ să iubesc lucrurile pe care altădată le-aş fi urât, pentru tine. Învăţ să îmi accept defectele, care nu sunt şi n-o să fie niciodată calităţi. Nu mai judec oameni, locuri, religii. Învăţ să iubesc sau să urăsc în felul meu, diferit de felul în care o făceam, împreună.

În afara tunelului.

O lume a mea. Cu milioane de feluri, în miliarde de forme. Cu ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi, desigur, ceva vechi- altfel nu se poate. Sunt lucruri care au rămas la fel, iar cele de s-au schimbat, nu mai poartă sentimente, ci doar obişnuinţa de a fi iubite, urâte…

Încă mă izbesc de lucruri care erau aşa, iar acum se vor altfel, iar asta mă surprinde. Ca o lecţie învăţată, din frica unei note proaste. Repetentă de trecut. Învăţ să simt totul din nou. De asta doare o despărţire. E mai greu, la început, să iubeşti de unul singur.

Mai ales dacă trebuie să înveţi să te iubeşti pe tine.