Cât dai pe suflet?

Am prieteni care se plimbă cu ultimul tip de Mercedes şi care beau şampanie în club- cu ei trebuie să port rochii elegante şi tocuri. Am prieteni care vor să se culce cu mine, chiar dacă au soţie acasă. Am prieteni care îmi fac ceai şi au grijă de mine, când sunt bolnavă. Am prieteni care au bătut cu pumnul în masă pentru mine şi fără de care n-aş fi putut să iau unele decizii. Am prieteni de suflet, precum Irene.

Am învăţat să mă descurc cu astfel de persoane, pentru că nu poţi să aduni în jurul tău doar oameni buni, educaţi, cu valori morale. Prietenii sunt ca o fermă- trebuie să ai şi calul lui Făt-Frumos, dar şi porci- faptul cum îi creşti te face pe tine gospodar- trebuie, deci, să îţi delimitezi spaţiul tău de cocina lor.

Dacă în seara asta o să cobor dintr-o maşină decapotabilă, îmbrăcată în singura mea rochie bună, mâine dimineaţă o să iau autobuzul spre muncă unde o să mă bucur s-o văd pe Irene şi s-o întreb cum se mai simte. Eu rămân la fel şi când beau şampanie, şi când servesc pe alţii. Eu mă simt bine şi pe tocuri, şi în blugi. Mie nu mi-e ruşine să dau ochii cu nevestele prietenilor mei.

Îmi zicea azi un prieten că moralitatea mea n-o să mă ducă prea departe- pentru că am refuzat un bărbat în vârstă, dar bogat, cu influenţă. Sincer vă spun, în şcoala generală a trebuit să împart, o perioadă, aceeaşi pereche de încălţăminte cu mama şi am avut o singură pereche de blugi, pe care am purtat-o anul împrejur. Fratele meu abia intrase la liceu în România, iar celălalt termina facultatea. Banii au fost folosiţi întotodeauna pentru educaţia noastră, iar eu am înţeles atunci că prioritatea era alta.

M-am bucurat şi am fost mândră de fraţii mei, de fiecare dată când au avut succes; am simţit că sacrificiile pe care a trebuit să le facem, la un moment dat, unul pentru celălalt, n-au fost în zadar. M-am mulţumit cu ce aveam şi n-am simţit niciodată că îmi lipseşte ceva. Lipsurile, pe care le conştientizam, se compensau cu ceea ce însumam, ca familie. Ştiu fiecare sacraficiu pe care l-au făcut părinţii mei, ştiu fiecare bucăţică ruptă de la ei, ca să ne dea nouă mai mult.

N-am fost niciodată săraci- am fost întotdeauna 6, ne-am avut unul pe celălalt. Cum pot acum să vând ceea ce, părinţii şi fraţii mei, au crescut prin sacraficiu, pentru nişte bani? Pentru un trai mai bun, mai uşor, mai simplu? Bărbaţii bogaţi ar trebui să ştie că sunt gata oricând să împart încălţămintea cu mama, decât să mă las călcată în picioare.

Eu n-o să fiu niciodată bogată, dar nici săracă cu sufletul.

16 thoughts on “Cât dai pe suflet?

  1. Acum cateva zile vroiam sa scriu o postare asemanatoare.Ai facut-o tu mai bine decat mine,noi nu suntem 6, dar “Eu n-o să fiu niciodată bogată, dar nici săracă cu sufletul.”.Exact asa purta titlul si postarea mea.
    >:D<

  2. am si eu prieteni din categoriile enumerate de tine. Dar, citind ce ai scris, oare ii putem numi prieteni pe cei “care vor să se culce cu mine, chiar dacă au soţie acasă”? tu ce zici?

  3. pot sa spun si eu ceva despre prietenie?…..un prieten la nevoie se cunoaste si daca nevoia ti’a aratat ca nu ai multi prieteni ,nu uita niciodata ca tu poti fi prieten pentru orcine

  4. Cati ani nu am avut in fiecare an o singura pereche de blugi si o pereche de cizme in care intra apa. Cu toate sacrificiile, am crescut veseli, modesti si muncitori cu amintiri dulci-amarui. E bine-asa

Împarte o felie de grapefruit :)

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s