Fetele mă strigă Grapef

Fetele de la muncă mă strigă Grapef, pentru că mai avem o colegă Maria şi pentru că le-am spus că ar trebui să fie atente cu mine, altfel le pârăsc pe blog. Unii din clienţii fideli ştiu deja de ce sunt Grapefruits şi îmi zic Bitter girl, în glumă, sper. Atunci când ajung dimineaţa la muncă, nu am voie să fiu supărată sau fără chef pentru că… pentru că aşa i-am obişnuit şi pe colegi, şi pe clienţi- iar pentru asta, mă iubesc.

Azi am avut o zi frumoasă- vremea în Anglia, de câteva zile, e superbă- soare, cald, vesel. Una din clientele mele fidele- Pauline, mi-a adus azi un cadou, pentru că e ziua fiicei ei, plecată în Dubai de ceva timp. Mi-a adus nişte creme de grapefruits. M-a surprins gestul ei până la lacrimi: ştii, când unui străin îi pasă şi se gândeşte la tine, până la amănunt, te face să te simţi într-adevăr binecuvântată.

Mi-a spus că în fiecare an, de ziua fiicei ei, face cadou unei persoane dragi ei. A mai spus că asta îşi doreşte, ca şi cadou, fiica ei. Am încremenit, cu punga în mână, cu lacrimi în ochi, zâmbind cu mulţumire, că m-a ales pe mine- nu pentru importanţa cadoului, ci pentru cea a gestului. – If you cry and smile in the same time, we might see a rainbow, mi-a zis Pauline şi, dintr-odată, lumea a început să-mi cânte la mulţi ani şi să mă pupe!!!

Mă mut în Sutton Coldfield

Sutton Coldfield– oraş numit şi oraşul regal. Mă mut pentru că am nevoie de o schimbare şi pentru că, în felul acesta, aş salva cam 3 ore pe zi, ore pe care, momentan, le pierd pe autobouz, călătorind din Birmingham în Sutton, la muncă.

Camera mi-a plăcut din prima! Are vedere spre o grădină imensă; e foarte luminată- mult mai mare decât camera pe care o am momentan, ceea ce e un plus, pentru că devenise depresiv să mă întorc acasă. Abia aştept să îmi mut lucrurile, în weekend!

Vă anunţ de pe acum pentru că n-o să am internet, până luni, cel puţin. Vestea bună, ca bonus, e că, în aceste 3 ore pe care le economisesc zilnic, pot să fac alte lucruri pentru mine, inclusiv să aloc mai mult timp blogului şi să dorm mai mult dimineaţa.

Totul e aproape: locul de muncă, staţia de tren, un parc imens cu lac, unde pot să ies la alergat. Englezii din Sutton sunt de spiţă nobilă- mai educaţi, mai calmi şi foarte-foarte bogaţi. Nu ca în Birmingham, unde e un amestec de culturi, în special asiatici.

Aici, în Sutton Coldfield, locuiesc managerii echipelor de fotbal, unii fotbalişti, vedete- în general. N-o să vă vină să credeţi ce case imense au, cu grădini frumos amenajate, de îţi taie respiraţia. O să revin, neapărat, cu poze. Sunt convinsă că abia acum o să înţeleg ce înseamnă englez- englez adevărat, de la mama lui de acasă.

O să am o mini sală de forţă, maşină de spalăt vase- ca să salvez şi mai mult timp! Încet-încetişor lucrurile se aranjează şi mai frumos pentru mine. Abia aştept ca în viitorul apropiat să bifez şi alte planuri ca fiind îndeplinite.

Sutton Park este una din cele mai mari zone de parcuri din Europa, mai mare chiar decât parcul Richmond, din Londra- întins pe 970 ha. Cuprinde 7 lacuri, zone protejate, ca şi faună şi floră, dar şi pentru importanţă istorică. Nu putea lipsi, desigur, terenul de golf.

De dorul ei…

M-am hotărât să scriu despre Irene  abia  după ce m-a obişnuit cu prezenţa ei, iar mai apoi n-a mai apărut. I-am simţit lipsa, făcându-mi griji pentru ea. Pentru mine oamenii ca Irene înseamnă foarte mult, într-un mod aproape de sufletul meu- îmi amintesc de mama, peste câtiva ani. Ştiu că sună incorect, dar realizez că drumul meu e înainte şi n-o să mă mai întorc, decât în vizite scurte şi vacanţe grăbite.

Îmi doresc ca, atunci când o să-i fie mamei greu, iar eu o să fiu prea departe, cineva să îi poată alina dorul, îmbărbătând-o aşa cum eu n-o să am ocazia şi ştiu, ştiu şi eu, ştie şi ea. Gândul acesta îmi sfâşie câteodată inima şi sper, într-un final, s-o aduc aproape de mine aşa cum îmi doream la liceu, apoi la Universitate, iar acum- aici. Mă doare, deci, să văd bătrâni singuri, care nu-şi doresc decât puţină companie, câteva vorbe bune.

N-am avut timp s-o vizitez, dar când am ajuns, în una din zilele trecute, Irene era în pat, cu piciorul în ghips- de parcă nu i-ar fi fost de ajuns durerea bătrâneţii. M-a revoltat întâmplarea, ideea, viaţa în sine. M-a întâmpinat zâmbitoare, s-a plâns puţin că o doare, dar nu prea mult- ca să nu mă obosească, cum s-a exprimat ea. I-am făcut ceai, aşa cum îi place şi i-am mângâiat mâinile. Am plecat cu gândul că, niciun bătrân nu merită să fie singur, e prea înfricoşător pentru ei- prea trist pentru noi.

Kindness is the language which the deaf can hear and the blind can see.

~Mark Twain

Împăcată

I always prefer to believe the best of everybody, it saves so much trouble.

~Rudyard Kipling

Nu-mi place uneori să mă trezesc dimineaţa, aşa cum nu-mi place câteodată la muncă. Nu-mi place sau sunt într-atât de obosită, încât îmi vine să mă duc, să mă duc şi să nu mă mai întorc. De la o vreme încerc să nu mă mai gândesc la asta, ci îmi ţin ochii pe ţintă, iar asta îmi dă puteri. Mi-am propus câteva lucruri şi, până nu le fac… ei, bine, până nu le fac, nu-mi propun altele!

Am descoperit cât de importante sunt cărţile care te inspiră şi oamenii care te fac să zâmbeşti; gesturile mici şi lucrurile neimportante. Gândurile frumoase pe care le păstrezi despre cei dragi ţie, zâmbetele pe care le primeşti sau le dăruieşti străinilor; privitul în vitrine, vizitele la anticariat sau plimbările prin librării, sorbind titluri. Ca să te rupi de monotonie, e de ajuns să faci lucruri simple.

Nu mai am timp să scriu, cel puţin nu atât de mult pe cât îmi doresc sau simt nevoia. Dependenţa de blog s-a transformat, din a verifica câte vizite am şi în ce poziţie sunt, în a descărca orice trăire care, la un moment dat al zilei, m-a făcut să mă simt mai bine, sperând să pot transmite şi celui care citeşte. Mă simt incredibil de împăcată cu mine şi, datorită acestui sentiment, viaţa îmi pare mai frumoasă, indiferent de micile ei răutăţi.

Pentru mine nu mai contează dacă e luni, marţi sau vineri dacă nu am făcut ceva care să mă facă, nu neapărat fericită, ci mulţumită; ceva care, înainte de culcare, să mă facă să pun capul pe pernă liniştită, indiferent cât de dimineaţă trebuie să mă trezesc a doua zi. Ca acest post, de exemplu. Ştii cât de important e să poţi să te încurajezi singur? Eu n-aş fi reuşit în viaţă fără acest lucru.

Mascarpone cu rodii şi struguri

M-am îndrăgostit. M-am îndrăgostit de Italia, de reţetele italieneşti, de…
Am învăţat să gătesc paste într-un mod mai sofisticat decât ştiam: cu creveţi, mai reţineţi?, cu alune şi nuci, cu sosuri, cu legume, cu diferite feluri de brânzeturi italieneşti (că nu doar francezii au).

Azi am gătit, pentru prima oară, desert. Am folosit Mascarpone (o brânză foarte cremoasă, inventată în partea de S-E a Milanului, în jurul sec. al XVI-lea) folosită, în special, pentru deserturile italieneşti). Din fericire, aici în Anglia, găseşti diferite ingrediente, din toate bucătăriile lumii. Nu ştiu cât de uşor se poate găsi mascarpone în România, dar desertul se prepară foarte uşor şi este delicios, plus la asta, când spui că e de originar din Italia, cucereşti prin impresie.

Pentru 250 gr de mascarpone, se folosesc 2 ouă şi o lingură de zahăr. Se bate crema cu 2 gălbenuşuri, apoi se adaugă albuşul (unul sau două, după preferinţă). Se amestecă împreună cu zahărul, până se obţine o cremă densă. Se bagă la frigider. Se consumă rece, asortat cu fructe. Crema aceasta este ingredientul principal pentru torturile tiramisu.

Toate reţetele le-am învăţat de la un fost coleg de aici, italian. Pentru el, pizza nu e niciodată doar pizza, iar pastele nu sunt doar paste. Mi-a fost ruşine când am zis că Parmezanul e brânză franţuzească şi am învăţat să deosebesc pastele bune, de cele de proastă calitate. Ştiu ce e aia Ricotta, Mozzarella şi Asiago. De data asta am asortat mascarpone cu rodii şi boabe de strugure, pentru că n-am găsit căpşuni.

Grazie Marco!

Nu-mi stă bine cu botox

De unde ştiu? Pentru că văd! M-a înţepat o albină, în urmă cu 2 zile. Nu ştiam că sunt alergică, aşa că am ignorat. Ciudat e faptul că, deşi m-a înţepat în picior, mi s-a umflat şi buza, şi mâna, iar în dimineaţa aceasta, tot corpul.

Ultima oară când m-a înţepat albina, eram la bunici. Bunicul obişnuia să usuce poame în pod: felii de măr, păr, bobiţe de strugure, prune, caise şi cireşe amare. Şi, cum în fiecare dintre noi locuieşte câte un Ion Creangă, a trebuit şi eu să urc pe scară, ca să mă înfrupt.

Podul, însă, mişuna de albine, venite şi ele la furat de miros dulce. Nu ştiu câte m-au înţepat, dar n-am putut să văd câteva zile, atât de umflată mi-a fost faţa. Bunicul, ca să nu-l certe mama, m-a ţinut la el toată săptămâna, citindu-mi pomelnice de sănătate. Săracul.

Când a venit mama să mă ia acasă, i-a zis bunicului: – Da’ fata asta, cât a stat la tine, s-a mai înzdrăvenit, uite ce fălcuţe a făcut. N-am să uit niciodată cât am râs cu bunicul atunci, care i-a răspuns: – Nu ştiu cum, zău, că mănâncă cât o albină.

Cât dai pe suflet?

Am prieteni care se plimbă cu ultimul tip de Mercedes şi care beau şampanie în club- cu ei trebuie să port rochii elegante şi tocuri. Am prieteni care vor să se culce cu mine, chiar dacă au soţie acasă. Am prieteni care îmi fac ceai şi au grijă de mine, când sunt bolnavă. Am prieteni care au bătut cu pumnul în masă pentru mine şi fără de care n-aş fi putut să iau unele decizii. Am prieteni de suflet, precum Irene.

Am învăţat să mă descurc cu astfel de persoane, pentru că nu poţi să aduni în jurul tău doar oameni buni, educaţi, cu valori morale. Prietenii sunt ca o fermă- trebuie să ai şi calul lui Făt-Frumos, dar şi porci- faptul cum îi creşti te face pe tine gospodar- trebuie, deci, să îţi delimitezi spaţiul tău de cocina lor.

Dacă în seara asta o să cobor dintr-o maşină decapotabilă, îmbrăcată în singura mea rochie bună, mâine dimineaţă o să iau autobuzul spre muncă unde o să mă bucur s-o văd pe Irene şi s-o întreb cum se mai simte. Eu rămân la fel şi când beau şampanie, şi când servesc pe alţii. Eu mă simt bine şi pe tocuri, şi în blugi. Mie nu mi-e ruşine să dau ochii cu nevestele prietenilor mei.

Îmi zicea azi un prieten că moralitatea mea n-o să mă ducă prea departe- pentru că am refuzat un bărbat în vârstă, dar bogat, cu influenţă. Sincer vă spun, în şcoala generală a trebuit să împart, o perioadă, aceeaşi pereche de încălţăminte cu mama şi am avut o singură pereche de blugi, pe care am purtat-o anul împrejur. Fratele meu abia intrase la liceu în România, iar celălalt termina facultatea. Banii au fost folosiţi întotodeauna pentru educaţia noastră, iar eu am înţeles atunci că prioritatea era alta.

M-am bucurat şi am fost mândră de fraţii mei, de fiecare dată când au avut succes; am simţit că sacrificiile pe care a trebuit să le facem, la un moment dat, unul pentru celălalt, n-au fost în zadar. M-am mulţumit cu ce aveam şi n-am simţit niciodată că îmi lipseşte ceva. Lipsurile, pe care le conştientizam, se compensau cu ceea ce însumam, ca familie. Ştiu fiecare sacraficiu pe care l-au făcut părinţii mei, ştiu fiecare bucăţică ruptă de la ei, ca să ne dea nouă mai mult.

N-am fost niciodată săraci- am fost întotdeauna 6, ne-am avut unul pe celălalt. Cum pot acum să vând ceea ce, părinţii şi fraţii mei, au crescut prin sacraficiu, pentru nişte bani? Pentru un trai mai bun, mai uşor, mai simplu? Bărbaţii bogaţi ar trebui să ştie că sunt gata oricând să împart încălţămintea cu mama, decât să mă las călcată în picioare.

Eu n-o să fiu niciodată bogată, dar nici săracă cu sufletul.

Să vă spun despre Irene

Mi-am revenit. Mi s-a făcut o poftă de scris, precum ţi se face iarna poftă de pepene roşu. Vreau să vă spun despre Irene. Am cunoscut-o acum câteva săptămâni. În fiecare dimineaţă îşi bea ceaiul- fără zahăr, cu mult lapte. Are 74 de ani, ochi albaştri şi riduri pline de zâmbet. Îşi aduce cartea cu ea şi stă la masă, sorbind din ceai, când îi obosesc ochii.
– Aţi terminat, văd, cartea de săptămâna trecută. V-a plăcut? o întreb.
– Da. La vârsta mea ar trebui să fie interzise poveştile de dragoste, îţi frâng inima.
– Ei, parcă la vârsta mea e mai simplu, îi zic eu.
Râde, în timp ce mă ciupeşte de obraji.
În urmă cu două săptămâni, m-a invitat la ea, la un ceai.
– Când ieşi în pauză, îmi zice ea, să vii pe la mine. Am tort.
Îmi sclipesc ochii ca la pisică.
– Neapărat.
Soţul ei a murit în urmă cu 3 ani. Nu are copii. Îmi povesteşte toate aceste lucruri, în timp ce îşi frământă mâinele. Tristeţea ei face ca tortul să nu fie atât de dulce, deşi sunt convinsă că are la fel de multe calorii.
Fug spre muncă. Pauza mea s-a terminat. Am lăsat-o pe Irene cu lacrimi în ochi, la amintirea celui care i-a fost soţ- unul foarte bun, din câte realizez. A fost o femeie răsfăţată cu iubire.

[…] – Am ceva pentru tine, îmi zice Irene. Mi-ai zis că îţi place să citeşti şi ţi-am adus câteva cărţi. Poţi să le păstrezi- eu nu mai adun lucruri. După ce le termini, am să-ţi mai dau, stai fără grijă.
Zâmbesc ca în dimineaţa de Crăciun. O sărut pe obraji şi îi mulţumesc.
– Cu plăcere. Atât de dragă-mi eşti şi tare aş vrea să te ştiu fericită. Să nu te văd niciodată supărată, m-ai auzit?
Cu cărţile la piept, ca în clasa a I-a, mă simt fericită. Îi zâmbesc şoferului, căci nu mă costă nimic, deşi el îmi cere bani pentru bilet. Zâmbesc oamenilor din autobuz, deşi par morocănoşi sau doar obosiţi. Sunt sigură că, dacă ar avea o Irene la muncă, s-ar simţi mult mai bine.

Eh!

Mi se întâmplă, de la o vreme, să cunosc oameni. Să-i cunosc, să-i analizez, să-i desfac, în mintea mea, ca pe păpuşile de care te plictiseşti, doar ca să vezi de au şi altceva, în afară de ceea ce se presupune că ar trebui să te atragă. Îi ciopârţesc, ca pe un cartof stricat, din toate părţile, aruncând ce e negru, de rămân cu miezul sec.

Cândva oamenii mă fascinau. Acum am impresia că suntem ca nişte cutii de conserve, pe o bandă rulantă în fabrici. Conţinem exact ce e scris pe etichetă, iar uneori amblajul ne este prea frumos, dezamăgind prin gust. Mi-aş dori ca unele decizii să nu depindă de alţi oameni sau, dacă e să depindă de ei, măcar să conteze…