Atunci când cineva se desparte…

Am îmbrăţişat multe prietene sau colege de cameră, aşa cum şi eu am fost îmbrăţişată, de fiecare dată când, în mod normal, de-a lungul vieţii, te desparţi de un iubit. Indiferent de numărul zilelor, lunilor sau anilor în care ai fost implicată în relaţie, indiferent dacă a fost una fericită sau mizerabilă, indiferent dacă tu sau el a pus capăt- te doare, te panichezi, te enervezi, te înfurii, te pierzi.

Am simţit importanţa celor două braţe care te cuprind, a celor doi umeri pe care îţi permiţi să tremuri, să suspini, să plângi de ţi se sfâşie sufletul- ultima oară nu i-am avut alături. A trebuit să-mi ţin singură lumea sub picioare şi să mă îmbărbătez. Niciodată nu e uşor; dacă nu ai motive pentru care să pui punct relaţiei, te doare. Dacă ai motive, te doare faptul că ţi s-au dat.

Adeseori, însă, oamenii te întreabă: – De ce v-aţi despărţit? şi nu: – Cum te simţi? 

Thoughts for every day [172]

“ You have to decide what your highest priorities are and have the courage – pleasantly, smilingly, nonapologetically – to say ‘no’ to other things. And the way to do that is by having a bigger ‘yes’ burning inside. The enemy of the ‘best’ is often the ‘good’. ”

– Stephen Cove

Adevăruri târzii…

Greşelile noastre au întotdeauna o scuză şi o explicaţie. Greşelile altora, nu. Adevărul contează doar dacă are un impact major în viaţa ta; la fel ca şi gravitatea minciunii. Nu ne supărăm când suntem minţiţi că am mai slăbit, dar ne supărăm când ni se spune că ne-am îngrăşat. Adevărul contează doar când mai poţi face ceva cu el.

Desigur, din punctul meu de vedere. N-am nevoie de adevăruri târzii. E ca atunci când eşti pe un peron de plecare, dar constaţi că ţi-ai uitat paşaportul acasă. Nu poţi decât să te întorci, deşi nu-ţi doreşti decât să pleci…