Am decis, ma mut…

M-am mutat de atatea ori. De acasa in alta tara straina. Din camere de camin, in alte camere de camin. Cu chirie, fara chirie. Camin. Alt oras. In fiecare an, alte mutari, alte bagaje, alti pereti, alt pat, alte geamuri. Imi place stabilitatea, atat in viata personala, cat si la munca, sa zicem.

Vreau sa am o camera pe care sa o decorez, stiind ca e a mea. Vreau sa am un pat care scartie pentru ca e vechi, nu pentru ca au dormit atatia altii in el, iar eu, inca una din persoanele pasagere. Am obosit de bagaje, de lucruri puse mereu la indemana, in cazul in care trebuie sa plec. Ma gandesc uneori, cand imi cumpar cate ceva, ca n-ar trebui sa am prea multe, ca sa nu-mi fie greu, cand ma mut.

Stiu ca aici, in Wolverhampton, care e la jumatate de ora de Birmingham, nu e ceva permanent, poate si de aceea mi-a fost frica de schimbari. Fiind insa o sansa buna, care ma scapa de grija banilor, n-am putut sa refuz, cheltuielile nu se platesc de la sine, stiti si voi. Ma gandeam cum o sa-mi platesc chiria, luna viitoare, dar s-a rezolvat acum totul, de la sine.

Multumesc parintilor pentru ca m-au facut frumusica, desteptica, cumintica, descurcareata si lipicioasa oamenilor. Am folosit diminutivele, ca sa vedeti ca n-au uitat nici de modestie. Abia astept sa ajung acasa, miercuri, sa-i fac mamei o surpriza de ziua ei.

O sa fie o perioada grea. E un job full-time. Abia o sa am timp de mine, ca sa nu mai zic de altii, dar asa e cel mai bine- o sa am mintea ocupata, o sa imi fie mai usor sa uit si sa trec peste perioadele urate din viata mea, pe care le am si eu, pe langa restul lucrurilor frumoase- nu se poate altfel, cred.

Nu stiu daca sunt rugaciunile mamei sau sperantele tatei, dar in ultima vreme am avut parte de multe-multe lucruri bune si sunt multumitoare pentru tot ce mi s-a intamplat si pentru toti oamenii noi pe care i-am cunoscut, chiar si pentru cei care m-au dezamagit. Uneori ai nevoie de asta, ca sa te inveti minte sa n-ai incredere in altii mai mult decat in tine.

Invata sa ceri

Ar trebui sa invat sa accept, sa cer, sa pretind. De multe ori, cand mi se ofera ceva, tind sa refuz, pentru ca am impresia ca nimic n-ar trebui sa ti ofere gratuit, indiferent de valoarea sau marimea obiectului. Oamenii au intotdeauna un scop, desigur, iar mie nu-mi place sa ma simt cu nimic obligata, chiar daca uneori nu ti se cere decat un zambet in schimb.

E bine oare, cand oamenii sunt buni cu tine, sa profiti, in sensul bun, de bunatatea lor? Sa iei ce ti se ofera, fara sa lasi impresia ca te-au cumparat sau impresiont cu asta- chiar daca aceste e scopul lor initial? Sa fii nesimtita, cu alte cuvinte, dar sa fii atenta, sa nu depasesti bunul simt, sa nu-ti ignori valorile morale…