Ei vor să ştie tot

Mi-e dor de zilele când urcam în autobuze, mai mulţi elevi moldoveni, cu paşapoartele noastre albastre în mâini, ca să le arătăm vameşilor, în drumul nostru spre casă. Ne era dor, în parte, fie de părinţi, fie de vre-un iubit sau iubită, care ne aştepta dincolo de graniţă şi care, într-un final, avea să rămână o stană de amintiri, din lipsă de aripi.

Salutam şoferii de parcă ne-ar fi fost familie:
– Cum a fost la vamă?
– Cum să fie, iar ne-au prins cu ţigări.
Râdeam, puneam bagajele în compartimente şi ne pregăteam de un drum de 6-7 ore, întotdeauna mai lung ca ultima oară. Ajungeam în vamă, emoţionaţi, ca nu cumva să ne reţină şi să nu ne lase să plecăm acasă. Somnoroşi şi obosiţi, cu fundurile amorţire, deschideam câte un ochi chiorâş, ca să ne vadă vameşul culoarea şi s-o compare cu cea din paşaport.

Ajungeam spre dimineaţă în Autogara Centrală. Stai chitit pe un scaun uzat de vreme şi de funduri obosite, încălzit până la oase, şi cobori în zorii de la ora 5, pe un peron pustiu, dar nimic nu mai contează când ştii că acasă, la alte două ore distanţă, te aşteaptă ai tăi în curte, după ce mama n-a dormit nici ea, îngrijorată de drumul meu.

De la Autogara Centrală, luam microbuzul până la Gara de Nord, apoi bilet către Teleneşti sau Orhei. Acasă. Acasă întotdeauna te opreşti în faţa porţii: -Ia te uită, avem alt câine (sau poate a crescut în alea 4-5 luni de când n-ai mai fost), mama iar a schimbat câte ceva (în una din dăţile când am mers acasă, mama schimbase şi acoperise unele geamuri şi uşi, încât nu mai ştiam pe unde să intru în casă).

Mama. Mama mă mirosea cred, întotdeauna, pentru că, nu bine să întru în curte, apărea de după trandafirii ei şi mă îmbrăţişă: -Vai, ce slabă eşti, da’ tu n-ai deloc grijă de tine. Cine m-o pus să te las la românii ăia acolo, singură? Eu rotesc ochii, căci de slăbit nu slăbeam niciodată, doar i se mărea ei dorul. -Hai să mănânci supă de puişor tânăr, pentru tine special, azi dimineaţă am pregătit, ca să fie proaspăt. Şi cărniţă, inima şi ficăţeii, cum îţi place ţie.

Zâmbesc ca Ion Creangă, martor la propria mea poveste. Tata iese din pivniţă, cu un borcan de compot de vişine: – Da poate vrei de cireşe? Da-da, stai să iau şi de cireşe– de nu mai ştie săracul, să se ducă după compot sau să vină să mă îmbrăţişeze… Mă abţin cu greu să nu plâng, îi îmbrăţişez pe amândoi şi mănânc cu poftă şi supa de pui tânăr, şi vişinele din compot. Ei mă privesc şi vor să ştie tot, inclusiv cum am ajuns în România, ultima oară când am plecat…

18 thoughts on “Ei vor să ştie tot

  1. sunt deja al doilea an in Romania si de fiecare data am emotii cand plec de acasa si cand revin. Multa lume se regaseste in postarea ta, sunt sigura🙂

  2. Foarte emotionant postul tau >:D<
    Te rog, daca vrei, sa-mi trimiti un mail (sper ca imi vezi adresa mea) si sa "vorbim" putin. Eu nu sunt din R. Moldova, dar sunt tot la Petru Rares Sv.🙂
    Mi-ar placea sa stiu ce profesori ai avut etc. si cine stie? Poate vrei si tu sa aflii ce se mai intampla pe aici.

  3. Cine m-o pus să te las la românii ăia acolo, singură?
    A si pus accentul …ROMANII AIA…daca nu ma insel Romania noastra te-a tinut in scoala… ca deobicei moldovenii de peste prut nu platesc taxe scolare…ei au burse!…si dupa toate astea, ei sunt mereu NEMULTUMITI!

    • Poate nu esti informat, dar unii dintre noi au platit si taxe. Iar de bursa ce sa zic, la liceu nici macar n-am vazut-o, n-au amagit … asa de serioasa este conducerea din Romania uneori. Asa ca … nu va mai fie ciuda pe noi.

    • Comparativ, parintilor le e mult mai greu. Copiii lor mai ales cand trec de 18, vor sa se care de acasa mai repede, sa devina independenti, sa stea singuri sau sa se mute cu cei de varsta lor (tineret).

      Parintii stiindu-te de cand erai un bebe, vazandu-te crescand atata timp, obisnuindu-se FOARTE MULT cu tine/ei prin casa.. mereu vor intampina cele mai multe oftari, dupa ce ei pleaca de acasa.. mai ales ca ei vor ramane singur in casa si nu vor mai auzi copilasii.. rasetele sau giumbuslucurile lor. Pentru un parinte e mai dureros (comparativ din nou) sa-l vada plecand, decat pentru un copil care pleaca de acolo. Nu zic ca pt o parte e mai usor, nu e pt niciuna, doar ca pt o parte e de multe ori cu “mult mai” greu, decat la partea a 2-a (copilasii) cu “greu” si cam atat.

      Dar aici depinde si de-o treaba/de-un caz.. Cum sunt parintii sau copilasii tai ?Ca daca parintii sunt naspa, nu prea ai dor/tristete ci doar bucurie ca te-ai carat din casa aia. Iar la copil, daca era ditamai pramatia…. poate nu-i mare fericire, dar poate nici mare tristete nu e.

      • Da, normal, părinţii sunt cei care suferă mai mult atunci când se despart de copiii lor. Oricâte tâmpenii ai fi făcut în adolescenţă, oricât de mult ţi-ai fi necăjit părinţii, aceştia tot te vor vrea aproape de ei şi te vor iubi necondiţionat. Acum nişte ani am plecat din oraş pentru câteva luni. Nu mi-a fost uşor să plec. Au rămas multe regrete şi doruri în spate. Voiam să mă întorc pentru bunica, cel mai mult, pentru că nu mai suportam s-o aud cum plânge din cauză că nu mai sunt lângă ea. Mă întorceam acasă în fiecare week-end . Apoi m-am întors definitiv. Nu am putut să mă adaptez acolo, nu era locul meu. Nu puteam să fac din acel oraş, ”acasă” al meu. Unora le e mai uşor poate, pentru că se simt independenţi.

  4. mama încă mai lăcrimează uneori duminica la amiază când ” decolăm ” noi spre cluj . . . şi cânt te gândeşti că plecdoar pt 5 zile , la 30 de km depărtare . . . oricum , mama-i mamă , nu-i muiere !

Împarte o felie de grapefruit :)

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s