Am urcat azi în autobuzul 87. Roşu, frumos, cu două etaje. Urc la doi- ca să stau exact pe primul scaun din faţă, de unde ţi se pare că toţi din cale o să fie striviţi, fără milă. Ştiu că o să dureze până ajung în zona mea, aşa că holbez ochii pe geam, poate-poate văd ceva interesant de util pentru viitor, căci memoria mea lucrează doar vizual.
Văd vaca roşie (o statuie, de forma şi mărimea unei vaci, simbolul unui restaurant) din zona Bearwood-ului şi respir uşurată- nu am greşit drumul, mai am puţin până acasă. După câteva minute, identific o zonă necunoscută ochiului meu. Tac chitic. Aşa cum făceam în primul an în Bucureşti, de am ajuns la toate capetele de linii. Zonă necunoscută. -Poate ar trebui să cobor la primul etaj şi să întreb şoferul? Nu, mai stau 2 staţii şi dacă tot necunoscut e, mă dus să întreb.
Între timp, urcă o negresă cu două fetiţe- în uniformă şcolară. Se aşează în spatele meu şi încep o conversaţie despre de la ce vârstă eşti adolescent, tânăr şi apoi bătrân. Argumente peste argumente.
– My mom told me that I’m a child, not a teenager yet.
– Ye’ but my mom told me that teenagers are between 9 and 17, so I’m almost a teenager.
– My mom is older then your mom, so my mom is right, because she knows more things.
A urmat o întreagă dezbatare cu My mom şi clasificări de vârste, iar eu mă pierdusem undeva între Birmigham şi amintirile din copilărie. Văd un panou cu indicaţii. Ieşim din oraş. Bun, îmi zic, acum ar fi momentul să cobor şi să întreb. Bineînţeles că luasem autobuzul greşit, ştiam asta cu jumătate de oră în urmă, dar nu mă grăbeam nicăieri, de ce să nu mă fi plimbat?
Am văzut cartiere noi- de oameni bogaţi. Am văzut 2 maşini frumoase, sediul BMW şi un husky. Am văzut 7 oameni făcând jogging şi am auzit două rusoaice vorbind despre colţunaşi cu carne. Am învăţat că nr 87 nu mă aduce acasă, ci 82. Am înţeles că, uneori, e bine să te rătăceşti, ca să te descoperi.
Grapefruits - blog scris cu vitamine 
Copiii sunt cu ”My mom…”, când cresc ajung la ”Your mom is so fat…” :))
Inseamna ca ar trebui sa te ratacesti mai des, astfel descoperi mai multe lucruri noi pe care le vom vedea si noi 😀
“uneori, e bine să te rătăceşti, ca să te descoperi.” – cata dreptate ai!
Si ce frumoasa e fotografia!
Subscriu 😳
frumos:-)
ratacirea asta are si ea rolul ei:)
🙂 foarte adevarat!
Cred că dacă experimentai asta în Bucureşti prin Rahova, “te pierdeai de tot”:))
Lăsând gluma la o parte, te felicit pentru decizia înţeleaptă de a te încărca pozitiv printr-o rătăceală controlată. 😀
Tare amuzanta trebuie sa fi fost discutia 🙂
Journey of a lifetime intr-un bus? 😀
:)) asa ma contraziceam si eu cu prietenii mei acum 5 ani, subiectul cu inceputul adolescentei e in capul oricarui copil de 8-9 ani.
Si eu am facut ca si tine cand am ajuns prima data in bucuresti. Luam autobuzuri gresite, metrouri la fel, dar uite asa, incet, incet, am descoperit orasul. Nu ca ar fi cine stie ce minunatie de oras, dar fata de Ploiesti acolo m-am simtit atat de mica.
Dar si mai miiica m-am simtit cand am ajuns in Paris si in prima zi m-am incapatanat sa ma plimb de una singura pe Champs Elysees, si am luat metroul gresit…si franceza mea stricata nu m-a ajutat prea mult, asa ca am intrebat intr-o englo franceza si pana la urma am ajuns inapoi la hotel, dupa vreo 2-3 ore de panica, pt ca, uitasem si telefonul in camera de hotel si am zis ca nu ma mai intorc dupa el. Mare greseala 😀
cred ca toti care schimba la un moment dat orasul in care locuiesc ajung sa aiba astfel de experiente:)
Macar ai descoperit o parte interesanta din oras. 🙂
Primul lucru la care m-am gandit a fost gluma unui chirurg care ne-a inut un curs la un moment dat ti i de ce sunt bune tratamentele cu argil pentru pacien ii cu cancer?
[…] ce şi cum, de unde şi până când. Am învăţat să mă rătăcesc cu autobuzul şi am privit asta ca pe o călătorie, apoi am vrut să călătoresc, ca să mă pot […]