Poza zilei: Speranţă

Data viitoare, când te priveşti în oglindă, nu te întreba dacă eşti frumoasă, ci mulţumeşte că eşti sănătoasă. M-a emoţionat poza asta, până la sentimentul acela, scurt, de regret, când ştii că ai atâtea de apreciat în viaţă, dar eşti prea ocupat ca să ceri altele. Uităm să ne bucurăm de cele bune, dar reţinem, pentru prea mult timp, cele rele. Există oameni pentru care răul a luat tot binele, dar ei încă speră.

Să fugi maică, ca de dracu’

Evit bărbaţii cu probleme. Acest articol, deşi pare lung, este despre aceşti bărbaţi. Ura!Ura!

1. Acei tipi care sunt frustraţi de felul în care arată, fie pentru că au burtă, fie pentru că nu sunt înalţi şi cine mai ştie ce alte complexe mai au, de te doare mintea de femeie complicată wanna be (not). Bărbaţi care, complexaţi fiind, o să încerce să te aducă la acelaşi nivel cu ei, ba că eşti prea slabă, de nu te-au hrănit ai tăi, ba că eşti prea grasă, de n-ai voie să mănânci ciocolata pe care ţi-o dă de 8 Martie, ba că nu eşti blondă sau brunetă, de parcă a avut ochelari de cal atunci când te-a văzut prima oară şi s-a gândit să te invite la întâlnire, după aceea.

N-am înţeles, d’le, dacă vă plac femeile alea sexoase, sau blondele, sau brunetele, sau manechinele, sau gospodinele- de ce, Doamne iartă-mă, nu vă combinaţi cu una după placul vostru, că aveţi, Slava Domnlui, de unde alege. Da voi vreţi şi frumoasă, şi deşteaptă, şi cuminte, şi perversă, şi gospodină, şi aranjată şi, dacă tot nu se poate, măcar să aveţi câteva, ca să fiţi şi voi fericiţi şi împliniţi, la anul şi la mulţi ani. Continue reading

Film: Marţi, după Crăciun

Am văzut aseară filmul Marţi, după Crăciun. Sunt puţin şocată de nudul şi înjurăturile româneşti, aşa cum ne-au obişnuit deja regizorii şi în filmul Poker (cu Jojo de la Kiki, Riki, Miki- de mi-a stricat amintirile din copilărie) sau Eu când vreau să fluier, fluier. Nu se poate altfel? Nu putem pune şi noi nişte litere pe vârful Moldoveanul, gen Holywood, ca să pară mai de calitate?

Promiţi?

Unul dintre cele mai frumoase sentimente e atunci când ai o stare de bine, aşa din senin, fără ca cineva sau ceva să fi contribuit la asta. Când speli vasele, fâţâind din fund, sperând să nu te vadă nimeni, când agăţi tabloul de perete şi cade, iar tu închizi ochii, martoră la tragedie. – Hiuu, îţi spui, nu s-a spart, dar nici că-l mai agăţi din nou.

Ştii că o să îţi meargă bine, chiar dacă aştepţi autobuzul, şoferul îţi face cu ochiul, băieţii îţi fac loc, mutându-se pe scaunul de la geam, ca să te aşezi lângă ei, iar tu alegi să stai lângă o doamnă sau singură, zâmbind ca vulpea bătrână la strugurii căzuţi de atâta dulce. Când ajungi la cabina de probă şi constaţi că toate hainele îţi sunt cu o mărime mai mari şi, de fericire, nici nu-ţi mai vine să cumperi nimic, căci te simţi deja bine în corpul tău.

Când citeşti ceva drăguţ, ca aceste cuvinte, de exemplu, şi îţi spui că totul e aşa de simplu, încât pare frumos, dacă priveşti lumea printre craci, arătând fundul celor care privesc de sus. Mă simt bine dacă ai schiţat o bucăţică de zâmbet şi ţi-ai zic că o să mă citeşti şi mâine, dar fii atent, dacă mâine am o zi urâtă, să-mi dai zâmbetul de azi înapoi.

Ciao bella

O să mă apuc să învăţ, singură, limba italiană. Mi-am dat seama că înţeleg, instinctiv, când cineva vorbeşte, deşi n-am studiat la şcoală. Ieri am citit în italieneşte, spre amuzamentul prietenei mele, originară din Italia. Am vorbit, după aceea, eu în română, ea în limba ei, doar ca să vedem cât de bine ne înţelegem, deşi vorbim limbi stăine.

Spanioloaica era geloasă 😆

Dramatizăm puţin banalul?

Am impresia că am devenit plictisitoare, de la o vreme, deşi în timpul zilei eu fac lucruri interesante, care mă fac să zâmbesc, să sper, să mă minunez, să râd, să plâng, să visez, sa alerg- ca tot omul. Mă uit peste subiectele de pe blog şi mă întreb: -Oare cine o să scrie ce simt cu adevărat?  Nu-mi place ce scriu, nu pentru că n-ar fi ceea ce cred sau gândesc, ci pentru că sunt gânduri praf, puse peste gânduri mobilă.

Ce simţi când te doare? Nu mi-e frică de seringi, dar când mi se ia sânge din venă, închid ochii şi ştiu exact cât de dureros o să fie, dar parcă e mai interesant, când dramatizăm- ţinând tifonul peste ţâşnitura de sânge, de parcă am fi suferit cine ştie ce accident când, defapt, în copilărie, alergam cu genunchii însângeraţi, ori de la fotbal, ori de la căscat gura. Dramatizăm, ca să nu ne pară banal ceea ce ni se întâmplă. Pentru că suntem actori şi trebuie să ne jucăm rolul bine, indiferent de câţi spectatori sunt în sală.

Azi am stat întinsă în iarbă şi mă gândeam:
– dacă mă pătez de verdeaţă?
– ei şi ce dacă mă pătez, cui îi pasă?
– mie îmi pasă, că tot eu, după aia, o să spăl.
– ei, până la urmă nu e decât o haină, cui îi pasă?
– mie îmi pasă, nu pentru că am dat bani pe ea, ci pentru că îmi place.

Unele lucruri par banale, atât de banale încât te gândeşti că nu trebuie să îţi pese, că trebuie să accepţi micile bucurii din viaţă, aşa cum ar fi un întins în iarba proaspătă. Greşit, după părerea mea- când micile bucurii îţi aduc necazuri, trebuie să îţi pese şi nu doar de moment. Ca în Vânătorii şi raţele– scapă cine se fereşte sau cine e curajos de prindă mingea, adăugând-şi mereu câte o şansă. Trebuie să fii cu ochii în patru, când oamenii aruncă săgeţi spre tine, unele pot fi otrăvitoare, altele le poţi transforma în bumerang pentru ei.

Oamenii se joacă de-a viaţa

Vreau să cred că m-am maturizat şi nu pentru că am 24 de ani, ci pentru că a trebuit, de-a lungul anilor, să-mi port singură de grijă, nu doar financiar, ci şi sufleteşte. Am crezut, tot acest timp, că oamenii sunt buni, că oamenii au nevoie de dragoste, suport, încredere, dar am înţeles că oamenii nu au nevoie decât de jocuri.

Omului trebuie să-i iei pământul de sub picioare, ca să se poată înălţa. Reguli care se abat de la greşeli şi greşeli care întăresc regula. Trebuie să fii într-o continuă alertă, ca să nu dai prea mult, ca să nu plictiseşti, ca să nu sufoci, ca să placi, ca să cucereşti, ca să impresionezi. Tu, tu, tu, tu, tu. De parcă ceilalţi fac parte din tine, dar nu ca şi picioare de alergat, ci ca piedici.

Încep să înţeleg, pentru că n-am vrut niciodată să privesc din ochii egoistului, că lumea e mai frumoasă când nu-ţi pasă, când aştepţi, când ceri, când vrei, când refuzi. Obişnuim să ascultăm o voce care ne spune că nu arătăm bine şi să ignorăm alte zeci, care îţi admiră frumuseţea. De cele mai multe ori, acea singură voce, e chiar a ta. Obişnuim să credem că nu suntem în stare de nimic, deşi suntem singurii care se zbat.

N-ai obosit? N-ai obosit să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine? Să n-ai răgăz să te priveşti în oglindă, ca să vezi cum te-ai schimbat în ultimii ani, nu ca să vezi cum îţi stă machiajul, nu ca să vezi cum îţi stă părul, ci să te vezi pe tine şi să-ţi zâmbeşti. N-ai obosit să te întrebi ce trebuie să mai faci, ca să îl dai pe spate pe X sau Y, fără să te fi gândit dacă ei te-au cucerit sau doar există, pur şi simplu, ca punct de STOP într-o alergătură fără rost.

Joacă-te, dar fără să fii jucărie. Lasă-te cucerită, înainte de a cuceri palate goale şi de a rămâne cu balaurul, nu cu prinţul. Când simţi că nu se merită, instinctul nu te înşeală şi, chiar dacă te înşeală, lasă-i pe ceilalţi să îţi demonstreze contrariul, lasă-i şi pe ceilalţi să lupte, lasă-i şi pe ceilalţi să obosească, lasă-i şi pe ceilalţi să se întrebe unde au greşit şi ce au de făcut.

Când joci după regulile lumii, şi nu după regulile inimii, toate se aranjează mai frumos. Căci, atunci când nu vrei, primeşti şi, atunci când renunţi, te caută. Jocuri prosteşti, pentru oameni plictisiţi. Un fel de jucării sexuale pentru viaţă, toată viaţa. Oamenii se joacă de-a viaţa, pentru că altceva nu ştiu şi, pentru că jucăriile altora par întotdeauna mai interesante, unii aleg să se joace cu inima, mintea şi sufletul tău.

Bună dimineaţa, soare…

Mă surprind încurajându-mă singură că o să fie bine, că e mai bine aşa, că sunt puternică, că sunt pe drumul cel bun şi apoi mă umflă râsul, vocile din capul meu se ruşinează că răd de ele. Acum stau pitite după tâmple, întrebându-se dacă o să am curaj să postez asta. Vedem noi.

E a treia dimineaţă când m-am trezit în patul ăsta, am deschis geamul, gândindu-mă la damn, english weather. Am tresărit, în bucătărie, când a sărit pâinea din toaster. M-am uitat, într-un ochi, la fierbătorul cu luminiţe albastre şi m-a fascinat pliculeţul de ceai. Miros de pâine prăjită şi aburi de muşeţel. Cubuleţe de zahăr. Aş cronţăi unul, dar nu azi, poate mâine dimineaţă.

Mă simt de parcă am locuit dintotdeauna aici; urc repede scările la etaj, până în camera mea. Ţopăi în pat, de-mi sar vocile din cap, aşa cum mi-am promis că o să fac, imediat după ce mă mut. De după casa vecinului, se arată o bucăţică de soare, iar razele bat în tabloul de deasupra patului: o copie după Monet- Japanese Bridge. Podul meu dintre prezent şi viitor. Am devenit a little bit stronger. Vocile aplaudă. 😆