My new game

Am învăţat să joc poker şi-mi place când trebuie să trag bănuţii în partea mea. Ciudat, chiar zilele trecute am văzut episodul din Friends, când fetele au vrut neapărat să joace poker cu băieţii, dar au fost păcălite. Nu vreau să încerc jocul online, mi-e frică să nu dea dependenţă.

Ţi-ai dori propriul cinematograf?

Pe vremea când fratele meu nu avea bebe, mă duceam în weekend la el, ca să mănânc bucate gătite de mână bărbătească, dar mai ales, pentru că avea proiector. Îmi făceam o colecţie de filme, trăgeam draperiile şi, sătui şi fericiţi, ne bucuram de propria noastră cinema. După aceea a apărut beba şi s-a închis cinematograful, pe motiv de gălăgie. Continue reading

Dan Herciu- Second Love

îmi e dor de o despărţire fără explicaţii inutile
un fel de : „ne mai vedem prin viaţa asta, poate de sărbători, cine ştie…”
punct.

apoi, să mă îmbăt prin crama lui don’ Titi
să cinstesc necunoscuţi
dimineaţa să mă asculte fascinaţi cum le povestesc despre tine
apoi să-l pocnesc pe ăla de a zis :
„…dă-o dracu’ de proastă!”

îmi e dor să te mint privindu-te în ochi
cu cel mai inocent zâmbet posibil
să-ţi spun : „eşti singura femeie din viaţa asta, poate ne căsătorim, cine ştie…”
apoi, să te înşel cu cea mai bună prietenă a ta
chiar de ziua ei
dimineaţa să mă asculte fascinată cum îi povestesc despre tine
apoi să-i şoptesc la ureche:
„…eşti o curvă!”

îmi e dor să mă cert cu toată lumea
care îmi cere explicaţii inutile
să le spun la toţi: „habar n-aveţi cum se omoară o iubire…”
apoi, să-mi iau cortul şi să plec la Sâmbăta de Sus
să mă spovedesc
dimineaţa să mă asculte fascinaţi toţi popii cum povestesc despre tine
apoi să le spun :
„…cam aşa ceva este Dumnezeu!”

bagă-te în gândurile mele dacă ai curaj
eu mi-am târât dragostea
până la sfârşit.

Rădăcini puternice pentru coroană bogată

Am primit, săptămâna trecută, un email de la un tată. Îmi spunea că le-a recomandat fetelor lui blogul meu, pentru că au ce învăţa de la mine. Mi se mai întâmplase asta, în iarnă, când alţi doi părinţi mi-au spus că mă citesc împreună cu fetele lor, eu fiind un exemplu potrivit.

Aş putea să mă încânt, fericită că, uite, sunt un exemplu pentru nişte puştoaice, dar- dincolo de sentimentul de mulţumire, te apucă un cârcel de conştiinţă şi realizezi că blogul ăsta, chiar dacă e despre tine, cuvintele tale devin acţiunile sau gândurile altora. Primesc mesaje de la fete de 15-17-19 ani şi ştiu că se bucură când le răspund, probabil fiind sigure că n-am s-o fac.

Mă simt, într-o măsură, responsabilă pentru tot ce scriu pentru că ştiu cât de puternice pot fi cuvintele, când sunt aranjate frumos într-un anume loc, în timp ce, cuvintele din capul tău, arată ca nişte jucării împrăştiate în camera unui copil de 3 ani. Mizeria din gânduri însă, ne maturizează; ne provoacă amintiri, lecţii din care învăţăm.

Am o relaţie foarte frumoasă cu părinţii mei, chiar dacă am avut momente de tensiune, când aveam impresia că nu mă înţeleg. Tata nu mă lăsa niciodată supărată, când mă supăram. Am crescut cu impresia asta, că toţi bărbaţii ar trebui să facă la fel. Îmi spunea, când a refuzat într-o sâmbătă să mă lase în club: – Eşti supărată acum, crezi că totul depinde de seara asta, dar când o să creşti mare, o să înţelegi că nu-ţi vreau decât binele. Am bâlbâit în gând, botoasă. Acum îi dau dreptate.

Singura ceartă cu mama, pe care mi-o amintesc perfect, a fost dintr-o neînţelegere. Am văzut atunci cât de mult aş răni-o, dacă aş greşi. Mi-a fost prea jenă să îi explic că nu are dreptate, dar când a aflat adevărul, şi-a cerut iertare, iar de atunci nu mi-a mai pus niciodată la îndoială încrederea. Cred că, a câştiga încrederea şi respectul părinţilor, înseamnă foarte mult pentru orice copil/ adolescent.

De la 16 ani am locuit singură, în altă ţară. Spuneau colegii, la liceu, că ar da orice să fie în locul meu. Mama îmi spunea la telefon: – Am încredere în tine şi, orice decizie nu ai lua, ştiu că ai să faci cum crezi tu că e mai bine. Nu ştiu cum aş fi crescut dacă i-aş fi avut alături, dar autoeducaţia nu poate să se dezvolte fără educaţie. Am 24 de ani acum şi, de fiecare dată când trebuie să hotărăsc ceva important, mă gândesc la părinţii mei.

Atunci când mi se întâmplă ceva frumos şi bun, mă gândesc, în primul rând, cât de mândri o să fie tata şi mama de mine. Lucrurile astea mi-au devenit amintiri pe care, din păcate, n-am putut să le trăiesc alături de familie. Amintirile mele cu ei se învârt în jurul meselor de sărbătoare, când ajungeam acasă, în vacanţă. Am crescut frumos pentru că am prins rădăcini frumoase.