Oamenii nu mă plac

Probabil când am faţa asta de botoasă-deprimată-nu ştiu ce e cu mine, devin respingătoare, mai ales pentru oamenii care mă ştiu zâmbăreaţă, cu două gropiţe în obraji, veselă de nu-mi pasă şi optimistă de se zgârâie necazul pe faţă.

Oamenii nu mă plac decât pentru ceea ce sunt eu, când mi-e bine. Eu sunt pierdută în spaţiu, de o bună bucată de vreme. Nu mai ştiu să iau o decizie, nu mai ştiu care îmi sunt limitele, nu mai fac distincţia dintre bine şi rău. Îmi pasă prea mult de unele lucruri şi deloc de altele.

Îmi spun că am atâtea motive pentru care ar trebui să mă bucur, dar nu fac decât să mă învârt în jurul cozii, fiindu-mi, în momentul acesta, cel mai mare duşman. Acest post nu este optimist, ci sincer. Vreau, din tot sufletul, ca lucrurile din viaţa mea să se schimbe, să îmi găsesc locul, iar de acolo, să zâmbesc întregii lumi.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat! Din păcate în dimineaţa asta nu m-a spălat mama cu ou roşu în obraji (ca să fie fata rumenă) şi ou alb (ca să fie fata bălaie); nici măcar cu bănuţi- ca să fie fata bogată. Mulţi ani la rând, obiceiul acesta a fost motivul pentru care mă trezeam în dimineaţa de Paşte, al doilea era scobitul brânzei din pască.

Am fost şi la muncă azi; dacă ar şti mama, m-ar pune să pup toate icoanele din biserică, făcând mătănii şi rugăciuni de iertare. Pentru mine, cel mai mare păcat de azi a fost că, am uitat să mă bucur, cum făceam când eram mică, de tot ce însemna cândva Crăciunul şi Paştele. Când o să am o fetiţă însă, am să o spăl pe faţă cu ouă şi penny, ca să ştie şi ea!

A fost o zi lungă. Lungă cât capătul unui ou neciocnit.