Ploaia şi Anglia

Vă amintiţi când vă spuneam, înainte de a veni în Anglia, că o să îmi fie trist şi lehamite de ploile din aici? Dar nici că o să spun că e bine, frumos, soare şi nu plouă, că mi-e frică să nu se întoarcă împotriva mea, cum spune vorba aia: –nu zi hop, până n-ai sărit.

Adevărul e că, în cele 4 luni de când sunt aici, a plouat de maxim 10 ori- ploi scurte, necesare, la urma-urmei. Sunt tare curioasă cum o să fie în perioada următoare, în special în sezonul de vară.

Mi-e dor de voi, fetelor!

Mi s-a făcut dor de facultate, profesori şi colege. Chiar dacă în timpul facultăţii eram mereu preocupate cu eseuri, lucrări, teze, sesiuni, job-uri part-time şi full-time, am avut momentele noastre, care acum, departe şi ca timp, şi ca spaţiu- îmi fac plăcere pentru suflet şi inimă.

Am fost doar fete în grupă- câte un băiat ici-colo, pierdut la câte un curs, dar n-am simţit invidie sau ură între noi şi, slava Domnului, frumoase mai eram, una şi una. Fiind la Asistenţă Socială, nu am avut colege cu figuri de piţipoance, ci simple, glumeţe, sociabile, frumoase şi deştepte.

Mi-e dor de voi toate, chiar şi de unele fete din celelalte grupe. Sper că sunteţi acolo unde vă doriţi şi vă invidiez noile colege pentru că vă au alături. Oana, Alexandra, Flory, Flori I., Pansy, Corina, Cătuţa, Dana, Ana, Iulia, Anca- îmi e dor de voi! Urâtelor!

Dacă ar fi sincere, femeile ar părea mai inteligente

Am prins ieri o frântură de film, în care actriţa principală se întreba, pe final, de ce oamenilor le este atât de greu să renunţe la o relaţie în care nu se simt bine, nu se simt în largul lor, nu se simt protejaţi, nu se simt iubiţi şi, în loc să accepte o despărţire, aşa dureroasă cum este, ei acceptă toate cele de mai sus, cu riscul unei nefericiri, poate mai puţin dureroasă, pe moment, dar de lungă durată.

Eu într-o oră trebuie să plec la muncă, aşa că scriu repede şi degrabă pentru că actriţa din film joacă atâtea roluri în viaţa reală, în toate colţurile lumii. M-am gândit şi la un răspuns, cel puţin din punctul meu de vedere- nu vorbim ceea ce gândim, dar demonstrăm ceea ce simţim. Fetele au foarte multe în minte, uneori chiar gânduri geniale, dar în loc să şi le expună, din frică- vorbesc bazaconii plicticoase pentru bărbaţi, de genul: -mă mai iubeşti? -la ce te gândeşti? -te gândeşti la mine? -mai sunt frumoasă pentru tine?

Dacă aş fi actriţa principală, în filmul meu, m-aş întreba de ce femeile nu vor să rănească înapoi, atunci când sunt rănite? De ce îşi ascund simţirile în sentimente de milă şi frică, în loc să fie ferme şi sigure pe ceea ce îşi doresc ca să fie fericire? Să spună tare şi fără eschivare: – Nu mă interesează să îţi arăt cum să te comporţi, nu mă interesează să mă stresez pentru cineva care nu merită, nu mă interesează să mă fac plăcută, când tu eşti veşnic nemulţumit…

Aşa vreau să fiu rea şi a dracului, măcar pentru o zi, în care să reuşesc cu răul ce n-am reuşit cu binele, pentru că altfel nu cred că se poate. Am fugit! Voi să prindeţi curaj să gândiţi ce simţiţi şi să demonstraţi asta. Atât.