Ne rupem pielea de pe noi pentru haine H&M?

Am tot citit zilele acestea pe blogurile din România despre Mega Fenomenul H&M şi despre cum s-au călcat oamenii în picioare, ca la ziua de salariu; despre cum Andreea Bănică, deşi a fost invitată, n-a fost lăsată să intre pentru că şi-a uitat invitaţia acasă- uite aşa, fără bilet, nu călătoreşti. Cozi la intrare, cozi la camerele de probă, cozi la ieşire…

Încă nu înţeleg de ce oamenii fac asta; cum să-ţi calci pe suflet cu piciorele altora pentru nişte haine? Să fie promoţia-promoţiilor, că tot nu mă duc. Acordăm importanţă prea mare brand-ului, dar cum rămâne cu personalitatea noastră?

Fragment [24]

Nu râde de autobuz: nu există un loc de elecţiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar şi o cutie pe roţi poate deveni anticamera paradisului atunci când crezi în hazard. Preferinţa mea se va îndrepta întotdeauna spre fiinţa întâlnită întâmplător şi nu spre cea pe care mi-o prezintă prietenii: căci soarta care a favorizat conjuncţia noastră va continua în chip misterios.

PASCAL BRUCKNER- Luni de fiere

Film: Never let me go

M-am uitat la filmul Never let me go la recomandarea unei colege, care m-a înnebunit cu faptul că actriţa, Carey Mulligan, seamănă cu mine, ceea ce mi s-a întâmplat şi în aprilie, cu filmul An education, dar acum nu mi se mai pare că există vre-o asemănare.

Filmul e interesant, dar parcă nu m-a încântat aşa tare, deşi îmi place şi de Carey, şi de Keira. Nu-mi place pentru că e prea simplu, pentru ideea în sine, iar sfârşitul e banal. Rămâne la alegerea voastră.

La mijloc

Oamenii răi, din viaţa mea, au devenit buni. Cei buni au rămas la fel. Eu sunt undeva la mijloc. Am fost bună şi m-am rănit. Am vrut să fiu rea şi mi-am făcut mai mult rău. Oamenii sunt ca ploaia- uneori bună ca o binecuvântare, alteori mai rea decât un blestem, dar nu poţi s-o controlezi, oricum n-ar fi.

Unele picături sunt menite să răcorească, altele sunt menite să şteargă urmele definitiv. Când eşti la mijloc, te comporţi asemeni Pământului- le primeşti pe toate.

Unii dau vina pe…

Îmi doresc să fiu şi să mă port aşa cum mi-aş dori ca viitoarea mea fiică să se poarte- e unul dintre motivele pentru care mi-am aranjat viaţa după principii morale, înainte de orice. În momentul în care îmi permit să îmi încalc barierele, mă simt depăşită de situaţie, mă sperii şi dau înapoi, înainte de a fi prea târziu. Nu poţi fi întotdeauna corectă; unii dau vina pe faptul că suntem oamenii, iar oamenii greşesc.

Cel mai deprimant e atunci când, deşi eşti bun, ţi se întâmplă lucruri rele, pe când altora nu le pasă să fie buni, ci să le fie bine. Unii dau vina pe faptul că aşa e viaţa, incorectă. Întrebarea mea este: putem deţine controlul asupra lucrurilor din viaţa noastră prin deciziile pe care le facem sau unele lucruri sunt menite să ne depăşească capacitatea umană, bună sau rea, cum o fi ea?

Proştii clasei

Fiecare am avut în clasă 2-3 care trăgeau mâţa de coadă- credeam, pe atunci, că din vina lor, prea leneşi să facă exerciţiile la matematică, prea leneşi să-şi scrie compunerea la română. Erau comici, în felul lor. Să fi fost pentru a atrage atenţia? Pentru a se împrieteni cu noi, ceilalţi, deştepţii?

La băieţi nu prea exista discriminarea asta, se jucau şi cu proştii. Fetele însă, tind să marginalizeze. Cât de răi pot fi copiii, în inocenţa şi neconştientizarea lor. Eu mergeam acasă, aveam păpica bună mereu, haine curate, caiete, creioane, pixuri care mai de care. Nu trebuia să muncesc, ca să fiu prea obosită să îmi fac temele.

Copiii aceea însă… Mi-aş cere iertare pentru că mă credeam deşteaptă şi mă purtam prosteşte. Dacă ai un prost în clasă, nu-l face să se simtă şi mai prost, ci ajută-l. Poate n-a avut timp să îşi înveţe poezia, pentru că părinţii au fost prea beţi ca să se îngrijească de el şi prea absenţi ca se le pese de Eminescu, Creangă şi restul.