Un gând [50]

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”

GOETHE

Pentru Alex Mazilu

Fragment [20]

”-Uităm că viaţa noastră este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

Eric Emmanuel Schmitt “Oscar si Tanti Roz”

Recomandare film: Catch me if you can

Am văzut filmul cu ceva timp în urmă, dar nu ştiu de ce nu l-am recomandat pe blog, pentru că e bun şi merită. Mi-am amintit azi la şcoală de el, când profesorul ne-a vorbit despre siguranţa care o oferă un costum, o uniformă.

Vezi cum a reuşit un puşti, Frank Abagnale Jr., în rolul lui Leonardo DiCaprio, să facă milioane, doar cu ajutorul unor costume, purtate cu încredere. Mai mult de atât- rămâi impresionat de o poveste reală. În comparaţie cu alte filme recomandare, cred că merită mai mult decât nota 7.8 de pe IMDB.

Deşteptăciunea românului plecat peste hotare

Am vrut să scriu postul acesta după primele zile când am ajuns în Birmingham, dar am crezut că o să îmi schimb părerea pe care o aveam despre românii plecaţi peste hotare, mai ales din moment ce eu, la rândul meu, deveneam unul din ei.

E frustrant. E epuizant de frustrant să fii în altă ţară unde oamenii te consideră (încerc să scriu delicat) mai puţin performant doar pentru că nu ştii limba engleză la fel de bine ca ei, deşi tu ştii engleza mai bine decât ştiu ei româna şi, totuşi, un englez ar fi mai avantajat în România, daca ar vrea să se angajeze, nu? Pentru că e englez. (Te simţi, deci, prost de 2 ori- prima dată în ţară, a doua oară în afară).

Te inferiorizezi singur, pentru că ai impresia asta (sau mentalitatea?) că aşa trebuie să fie, chiar dacă vorbeşti 3 limbi străine, printre care şi engleza, nu eşti englez şi gata. N-am înţeles de ce românii plecaţi (în afară de cazurile care au plecat cu bursă) vor să se simtă mai deştepţi, nu doar pentru ei, ci mai ales pentru cei care au rămas în ţară, dar încep să simt, dacă nu să înţeleg.

Îţi trebuie puţin curaj, nebunie şi speranţă atunci când laşi totul în ţară (nu neapărat pentru că vrei) ca să pleci în altă parte. Îţi spui, mult timp, că aşa e la început, mai greu. Mai greu, mai greu. Te păcăleşti (sau chiar îţi place) cu ideea că eşti în Anglia, la mii de km distanţă şi agiţi marea cu degetul, în timp ce tu vrei stabilitate pe insulă.

După părerea mea, românul plecat peste hotare, nu vrea să transmită că e mai deştept, doar pentru că a plecat, ci că merită apreciat şi NIMENI, NIMENI, decât cei de acasă, nu ştiu cât de bun, performant, inteligent, cu diplome, muncitor şi dedicat poate fi la locul de muncă. Nu ştiu. Am început să nu mai ştiu multe lucruri pentru că, ceea ce ştiu, nu pare a fi de folos.

Cel mai rău lucru, pentru mine, este insecuritatea. La locul de muncă, în relaţie, cu prietenii, cu sănătatea… Dar când toate se adună, parcă nu mai contează la ce colţ de lume de afli, când lumea ta se destramă. P.S. Oamenii au nevoie şi de o doză de pesimism, altfel am crede că visăm tot timpul şi ne-ar fi frică să ne trezim, ca să nu fim dezamăgiţi. Asta a fost doza mea. Cât o cutie de Cola Light.

Poză furată de pe nu ştiu care profil de Facebook, dacă autorul se recunoaşte, să mă tragă de urechi!

Pot (vor) bloggerii noştri să fie mai buni?

Azi s-a sărbătorit Red Nose Day– organizaţie umanitară fondată în Anglia în 1985. Sărbătoarea urmăreşte strângerea de fonduri pentru anumite cauze- To something funny for money.

-Ok, mi-am zis azi, în timp ce aruncam bănuţii în cutia de donaţii, bloggerii noştri pot să facă mai mult de atât. Sincer, sunt convinsă, toate posturile umanitare care au fost scrise ar putea să aibă un succes şi mai mare dacă n-ar rămâne decât la fază de online.

Oamenii sunt comozi. Oamenilor nu le este greu să arunce 5 bani sau un leu unui cerşetor de pe stradă, le stau în cale? le aruncă un bănuţ. Poveştile copiilor despre care foarte bine ştim, oricât de mult ne impresionează şi oricât de mult am vrea să îi ajutăm- n-o facem pentru că mulţi din noi suntem COMOZI în a ne duce la bancă, chiar dacă avem una la colţul blocului.

CRED, din toată inima, că românul încă se teme de bănci, de conturi, de formulare şi, de aceea, chiar dacă are de unde dona (mă refer la oamenii obişnuiţi, fără secretare, fără cashcard), n-o face din această comoditate şi frică de seriozitatea unei tranzacţii.

DE ACEEA, bloggerii noştri pot face mai mult, chiar şi atunci când se duc la Blogmeet, la Tweetmeet, Facebookmeet- să facă donaţia accesibilă, nu doar la un click distanţă, ci faţă în faţă cu oamenii care, cel mai probabil, nici nu citesc bloguri.

În loc de free hugs, am putea strânge bloggeri care, la rândul lor, ar putea strânge bănuţi pentru copiii care au nevoie. Do something funny for money! Do more… Aţi fi umiţi câte mâni se apleacă spre cutia de donaţii, când doar o altă mână face primul pas.