Cum, cum ai ajuns acolo?

Nu ştiu de unde să încep pentru că am mai multe începuturi. Când am plecat din Moldova, care pentru mine, la vârsta aia, însemna curtea casei şi familia, nu m-am simţit mai deşteaptă decât cei care au rămas. Abia peste doi ani am înţeles că e o diferenţă între aţi creea oportunităţi şi a fi “vrabia mihai viteazu.”

“- Cum, cum s-a dus fata ta în România?” Cum să se ducă, şi-a făcut buletin şi paşaport, şi-a făcut bagajul, a depus un dosar cu acte la Iaşi şi a intrat la liceu, ca mulţi alţii care au vrut să facă asta. “- Nu toţi au bani să îşi trimită copii peste hotare la învăţat”, o să spună unii. Aveam bursă, plăteam mâncarea cu ea- mâncare de la cămin. Când nu mi-a ajuns bursa, am renunţat la masa de seară- fără să îi spun mamei. Sunt sigură că şi ea a renunţat la multe, ca să îmi dea mie. Slava Domnului, n-am murit de foame şi nici familia nu mi-am făcut de ruşine.

“- Cum, cum s-a dus fata ta în Anglia?” Cum să se ducă, şi-a făcut buletin şi paşaport românesc, şi-a făcut bagajul şi un dosar cu speranţe şi s-a dus, ca mulţi alţii care au vrut să facă asta. “- Nu toţi au bani să îşi întreţină copiii prin ţări străine”, deşi pentru părinţi, “străin şi departe” ar fi fost şi în alt oraş din Moldova. Un lucru ştiu, ca să reuşeşti, trebuie să sacrifici la început. O să muncesc orice, atâta timp cât nu-mi pătează valorile şi cei 7 ani de acasă, pot să îmi pătez puţin mânuţele, o să renunţ fără să duc lispa şi o să apreciez sacrificiul celorlalţi pentru mine.

Ca să ajungi undeva, trebuie să te fi pornit. ” Un drum fără obstacole însă, nu duce nicăieri.” Şi uite aşa, a trecut dublu anilor la care am plecat de acasă. Am crescut frumos, nu mi-a lipsit nimic. De unde am rupt, am sădit speranţe- unele udate cu lacrimi de dor, altele udate cu lacrimi de fericire şi mulţumire; unele au crescut, altele s-au uscat- că doar nu-i întotdeauna bine, aşa cum nu-i întotdeauna rău. Aşa că, te rog, nu mă întreba cum am ajuns, dacă ţi-e frică să te porneşti. Dacă nu ţi-ar fi fost, probabil m-ai fi aşteptat cu un “bine ai venit!”

Amprente

Cuvintele din buricele degetelor sună altfel decât cele din buricul minţii. Ele sunt truda gândului, strivită între piele fină, dată cu creme, şi butoanele unui tastaturi mirosind a Pronto All Surface.

Nu mă mai miră faptul că îmi sună altfel cuvintele- se decolorează în contact cu mine, ca atunci când îţi ia sânge din deget- trebuie să chiţăi puţin, nu de durere, ci pentru cuvintele care stau în buricul degetului, speriate că nu vor fi rostite niciodată; sacrificate fără să fi avut vre-o vină, fără să fi cerut, fără să fi dat, fără să fi minţit sau…

Ştii de ce păsările nu ştiu să vorbească, ci doar să cânte? Probabil, dacă ne-ar înţelege şi le-am spune că nu pot să zboare, ne-ar crede…

[poză]

Thoughts for every day [113]

“You are never too old to set another goal or to dream a new dream.”

C.S. Lewis

Am găsit citatul când aveam cea mai mare nevoie de el, când am crezut că nu mai am planuri, doar pentru că cele vechi au luat o altă întorsătură (au rămas în urmă, defapt). Mi-am luat răgăzul necesar, am oftat, am tras aer în piept şi m-am deşteptat- ca să pot visa în timp ce îmi apreciez viaţa. E viaţa mea. E viaţa mea şi nimeni-nimic nu contează mai mult decât ceea ce e frumos în ea.