Blog de blog, 2010- câştigătorii

S-a anunţat deja pe blogul Luciei Verona câştigătorii nominalizaţi pentru Blog de Blog, 2010. Sincer, am fost un pic dezamăgită pentru că nimeni dintre cei pe care îi citesc eu nu a fost printre câştigători, unii chiar ar fi meritat.

Dar, ca să nu stricăm petrecerea, o să îi felicit pe cei ajunşi în finală, poate chiar o să trag un ochişor pe la ei, ca să mă conving că am vorbit din răutate 🙂 deşi nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. Mulţumim Luciei şi juriului, cu siguranţă a fost mult de  muncă şi aşteptăm, de ce nu, şi alte concursuri.

Până nu mai rămâne nimic

Eu nu cred că trebuie să iubeşti oamenii pentru ceea ce sunt. Imaginează-ţi numai, cum să iubeşti un om urâcios la suflet? Sau un egoist, sau un zgârcit, sau un antisocial? Te schimbi- ca să îi fii pe plac, fiindcă ai impresia aceasta, că trebuie să îl iubeşti aşa cum este, chiar dacă te face să te simţi prost, nesigur, urât. O fi dragoste asta sau “nu ştiu ce să fac cu viaţa mea?”

Gelozia lor te transformă într-un fricos, neîncrezător nici în tine, nici în celălalt. Minciuna lor te transformă într-un nepăsător, dacă nu chiar într-un alt mincinos. Perfecţiunea lor te transformă într-un handicapat fără acte, fără leac- mereu incapabil de ceva, niciodată bun, niciodată frumos, niciodată perfect.

Eu nu vreau ca oamenii să mă iubească pentru ceea ce sunt. Eu sunt nimic fără ceilalţi; nu pot să râd, nu pot să visez, nu pot să mă îmbrac frumos, nu pot să gătesc, nu pot să cumpăr cadouri. Eu trebuie să mă completez cu celălalt, că doar pentru asta sunt relaţiile- nu pentru ca eu să iubesc tot, el să iubească tot, dar nimic să nu ne lege.

Eu iubesc oamenii şi pentru ceea ce sunt, şi pentru ceea ce nu sunt, dar mi-aş dori să fie. Îi iubesc până nu mai rămâne nimic; E grav să fii indiferent. Unii au asta în sânge, alţii trebuie să se prefacă- pentru că aşa e leacul: indiferenţa se tratează cu indiferenţă, dar ce te faci când nu eşti bolnav de aşa ceva?

Şi te gâtui să îi iubeşti pentru ceea ce sunt, până uiţi cine eşti tu. După aia iubeşti în neştire, de parcă ai fi în comă, iar inima ta ar alerga ca nebuna pe câmpul iubirii, numai ca să demonstreze că ea poate, că ea luptă, că ea iartă. Toţi facem câte un infarct în viaţă. Unora li se opreşte inima, altora li se opresc doar sentimentele din ea. Cred că e acelaşi lucru- la ce bun o inimă care nu simte nimic?