Fluturii mei…

Citisem pe un tumblr (regret că nu mi l-am notat) următorul comentariu: – O să ai un blog deprimant când o să vă despărţiţi; Autorul tumblr-ului, un băiat, scria despre iubita lui, care se afla undeva departe, dar urmau să se mute împreună.

În sensul acesta, eu sunt egoistă. Îmi place să adun lucruri în mine. Iubiri, dezamăgiri, dor, fericire, visuri… Îmi place să iubesc, nu pot să fiu singură. Una e să fii tristă pentru anumite motive- de exemplu, după o despărţire- şi alta e să fii tristă singură, în stare mizerabilă, îndopându-te cu ciocolată, aşteptăndu-l pe Făt-Frumos, fără să faci ceva, convinsă că o să apară, pentru că îl meriţi.

Pentru mine, o despărţire făcută din convingerea că e mai bine aşa, e la fel de bună ca o iubire, iar din motivul acesta, nu mi se pare deprimant să scrii despre ea. Poţi scrie frumos, când te doare. Poţi scrie mai limpede. Eu nu sunt romantică şi nici nu mă pricep să scriu despre iubire, în cuvinte frumoase. N-o să mă vezi rupând petale de romaniţă, întrebându-mă dacă mă iubeşte sau nu.

Când mi s-au înmuiat pentru prima oară genunchii şi mi s-a făcut rău de fericire am ştiut că fluturii din stomac o să îmi sugă toată energia. Am ştiut că o să trebuiască să alerg ca o nebună, ca să menţin adrenalina. Am ştiut că o să îmi tremure genunchii şi după ce o să mă opresc, dar nu din acelaşi motiv, ci de oboseală.

Iubirile mele, ca şi despărţirele, înseamnă totul pentru mine. Dacă nu m-ar durea, înseamnă că n-am fost fericită. Fluturii mei nu mor, ci îşi trag sufletul. Aşteaptă, ca nişte trântori, să se adune miere în stup, ca să se hrănească. Nu m-am oprit pentru că am obosit, ci ca să admir lucurile pe lângă care alerg…