Nu e vorba că bărbaţii nu ştiu ce vrem noi, femeile, ci o fac pe proştii, pentru că aşa e mai simplu. Şi noi o facem pe proastele, pentru că ne prefacem, la rândul nostru, că nu ne dăm seama de asta. Diferenţa e că ei au de câştigat, iar noi de pierdut.
Cum să nu-ţi dai seama ce îşi doreşte celălalt, când susţii că îl iubeşti? Când, de-a lungul relaţiei, spui ce te deranjează, ce îţi place, ce nu poţi suporta, ce nu poţi accepta. Dar nu, e mai simplu să nu-ţi pese. Lasă, dacă te iubeşte, te acceptă aşa cum eşti, dacă nu, să îşi găsească pe altul- să vadă ea, că nici alţii nu sunt mai buni.
Şi stai cu frică, dacă o fi adevărat? Nu vreau să generalizez, dar ce s-a întâmplat cu discuţiile: care sunt florile tale preferate? Ce muzică asculţi? Unde ai vrea să călătoreşti? Ce îţi place să găteşti? Ce s-a întâmplat cu importanţa răspunsurilor la aceste întrebări?
Ne luăm un partener, ca un poster de cămin. Să stea frumos lipit pe uşă, să acopere imperfecţiunile. Când nu se mai potriveşte- îl rupem. Punem altul, mai frumos. Bărbaţii au norocul acesta, chior aş spune, că sunt iubiţi. Am impresia, de altfel, că bărbaţii sunt mai doriţi decât femeile- în ciuda siliconului şi botoxului.
Iubăritul ăsta, e treabă de femei. Eu, ca femeie, însă nu mă pricep, zău aşa. Eu ar trebui să mă pricep la spălat vase, la întins rufe. La gătit, la închis gura şi ochii, de fiecare dată când nu-mi convine ceva. După ce pleci, ei rămân cu scuza că nu ştiu ce îşi doresc femeile. Nici eu nu ştiu fizică cuantică. Nu mi-am dat niciodată interesul… Easy.