Shame on me [2]

Am uitat de momentele când am fost un om răzbunător, naivă în răutatea mea. Am uitat de momentele când am minţit, când am făcut lucruri urâte pe la spatele altora, lăsând toate astea în urmă, pentru că am hotărât eu, la un moment dat, să mă schimb. De parcă asta ar fi îndreptat lucrurile pentru cei pe care i-am rănit.

Am vrut scuze, când eu n-am putut cere iertare. Am vrut sinceritate, când eu am minţit. Am vrut dreptate, când eu am fost nedreaptă. E atât de uşor să îţi găseşti ţie scuze, dar atât de greu să accepţi scuzele altora. E şi mai greu să îţi ceri scuze. Din frică să nu fii iertat. Sper să îmi fac puţin curaj şi să îmi cer scuze de la persoanele pe care le-am rănit, cu sau fără voia mea, cu sau fără ştiinţa lor.

El cu maşină şi casă, tu cu fiţe şi frumoasă!

Luxul dă dependenţă. Şi comoditatea, la fel. Deşi, aş putea spune că, pe undeva, sunt unul şi acelaşi lucru. Nu e vorba de materialism, dar după ce ai avut iubit cu maşină şi apartament, e greu să ieşi cu altcineva care merge cu autobuzul şi abia îşi plăteşte chiria, pentru că n-are un loc de muncă stabil.

E valabil şi invers. Când eşti obişnuită cu un mod de viaţă normal, cu un iubit modest, iar apoi cu altul bogat- nu te simţi deloc în apele tale. Ştiu ce vorbesc, cu rochii împrumutate, cu bani împrumutaţi, ca să ţii pasul, cu momente penibile, cu prieteni fuduli şi prietene piţipoance.

Se zice că nu contează averea, dacă cei doi se înţeleg. Aş putea spune că pentru mine nu e atât de important aspectul acesta, pentru că am fost în ambele tabere şi ştiu ce mi-a lipsit într-un caz, dar şi ce-am avut în plus, în celalalt. Pe de altă parte, aş putea spune că cei bogaţi au mai multe probleme, poate şi mai multe pentru care să se certe.

Probabil cea mai mare avuţie e când cei doi reuşesc împreună să strângă la casa lor, când amândoi pun umărul şi muncesc- preţuind poate mai mult momentele când au cumpărat prima canapea împreună, prima lustră de la Ikea. Nu mai există expresii ca “e casa mea”, “e masina mea”, “sunt banii mei”. Ştiţi vorba aia: “poţi cumpăra o casă, dar nu poţi cumpăra un cămin.”

 

După ce criterii îţi cumperi imprimanta?

Mi s-a părut întotdeauna fascinant să ai imprimanta ta- dacă ar fi şi convenabil, mi-aş scoate probabil blogul în format Word şi mi-aş imprima paginile ca să le am acolo, în cazul în care se gândesc ăştia de la WordPress să-mi blocheze accesul, iar eu să rămân zero.

Treaba cu imprimantele nu este însă atât de convenabilă pentru că, pe lângă costul de achiziţie, îţi dai seama în timp că mai bine scrii scrisori cu peniţa, mai bine îţi laşi pozele în calculator, mai bine îţi imprimi proiectele la Xeroxul de la Universitate. De câte ori n-ai fost în situaţia de mai jos: Continue reading