Când prea târziu nu e de ajuns

Mi-ar fi plăcut ca, în urmă cu 12 ani, cineva să îmi fi zis că o să îmi pară rău dacă nu îndrăgesc chimia, fizica sau biologia. Înainte să mă fi întrebat: “- Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Înainte să fi răspuns: “- Medic.”

Mi-ar fi plăcut pe atunci să ştiu ce e prioritar, înainte de frumos sau plăcut. Unele lucruri trebuie să înveţi să le iubeşti, indiferent dacă îţi convine sau nu. S-ar putea, ca în timp, să te îndrăgosteşti de ele, iar asta să nu fie de ajuns.

Ca şi atunci când te îndrăgosteşti de băiatul “nepotrivit”, dar nu îţi dai seama de la început şi realizezi pe parcurs că trebuie să îl iubeşti, indiferent dacă îţi place sau nu, tocmai ca să fii fericită.

Mi-ar plăcea ca cineva să îmi spună că nu e târziu nici acum. Pentru unele meserii ai afinităţi, aşa cum pentru unele iubiri ai slăbiciuni… Consider că nu există “prea târziu” sau “nepotriviţi în relaţie”, ci oameni care ÎNCĂ nu ştiu ce vor şi trebuie să realizeze SINGURI, altfel n-ar şti să aprecieze şi nici n-ar îndrăzni să facă ceva în privinţa aceasta.

Avertisment: filmuleţul îţi poate rupe sufletul

Filmuleţul este şocant, cred că undeva, în subconştientul meu, mi-am refuzat mereu să cred că există astfel de părinţi. Pe mine părinţii nu m-au pedepsit niciodată prin violenţă sau privaţiuni de la mici bucurii, cum ar fi joaca, desenele animate sau prăjiturile.

Mă întrebam chiar câteodată cum de am scăpat aşa ieftin (nu pentru că aş fi fost un copil problemă, dar spartul geamurilor era pe atunci o năzbâtie pentru care îţi cam tremurau chiloţii de frică.)

BANC: La vânătoare

Un vanator pleaca intr-un safari impreuna cu sotia si soacra. Intr-o seara, dupa ce si-au ridicat tabara, soacra se rataceste si vanatorul impreuna cu sotia sa pleaca sa o caute.
Intr-un tufis o gasesc impietrita de groaza in fata unui leu care ragea din toti rarunchii.
Vazand asta, sotia intreaba disperata:
– Si acum ce facem?
– Nimic, raspunde vanatorul, leul s-a bagat singur in treaba asta, lasa-l sa se descurce!!!

To save or not?

Am avut o dezbatere cu privire la mediul înconjurător, iar întrebarea a fost: să protejăm speciile pe cale de dispariţie sau să lăsăm natura să îşi urmeze calea, conform teorii evoluţioniste a lui Darwin- unde cel mai puternic supraveţuieşte.

Eu am fost de părerea că unele specii trebuie să dispară, ca să se dezvolte altele. Ştiu că Pandutzu o să mă şteargă din blogroll pentru asta 😆 , dar cred că asta e calea firească. Bineînţeles, exclud braconajul şi pescuitul excesiv. Mâna omului nu e o cauză naturală- deşi e specia supremă, iar asta îl scuză, cumva.