Ţie ce-ţi place?

Am citit povestea asta de 4 ori şi mă gândeam să o recomand într-un moment mai bun- pentru că e deosebită. Cred că acum e cel mai potrivit, pe mine m-a făcut să nu renunţ la blog, poate te convinge şi pe tine de ceva. Citeşte ➡ Povestea băieţelului căruia îi plăcea să deseneze.

Banc: Seminţe la 5.000 de lei

Pe o stradă, o ţigancă bătrană vindea seminte cu 5.000 de lei cornetul.

Un tanar care trecea in fiecare zi pe acolo ii lasa cei 5.000 de lei, dar nu-si lua niciodata cornetul. Intr-o dimineata, tiganca il opreste, incercand sa-i spuna ceva, dar tanarul merge grabit mai departe, zicand din mers:
– Vrei sa ma intrebi de ce nu iau niciodata semintele?
– Nuu, nuu… vreau sa-ti spun ca s-au scumpit la 10.000 de lei!

Pentru ultima oară…

Pentru ultima oară mai scriu posturi legate de blog: de ce, cum şi pentru cine. Am înţeles, nu se poate şi lup sătul, şi oaie întreagă. Am ajuns la concluzia că unii iau blogul prea în serios. S-au născocit între timp reguli, s-au născocit idei, chestii-trestii- ai impresia că mâine-poimâne, bloggereala asta o să fie cel mai important hobby în viaţa oamenilor.

Nu mai poţi scrie pentru că au unii impresia că eşti prea dramatică, nu mai poţi scrie pompos, pentru că bate la ochi, nu mai poţi scrie despre sex, ca să nu fii acuzat de spam. Nu mai poţi scrie pentru că îţi fură alţii gândurile. Nu mai poţi scrie pentru că, deşi ar trebui să fie relaxant, te trezeşti cu unii care îţi lasă comentarii obscene, iar eu ar trebui să le accept pentru că suntem o ţară liberă şi democrată, pentru că ar trebui să învăţ din critici- deşi se confundă cu  răutatea.

Nu dau lepşe şi nici nu fac referinţe pentru a mă băga în seamă. Dacă vreau să dedic cuiva un post, dedic cui vreau eu- indiferent dacă mă citeşte sau nu, indiferent dacă mă comentează sau nu. Zâmbesc sub mustăţi când cineva îşi lasă link-urile în comentarii- nu mi-e frică că o să îmi fure cititorii, nici nu cred că ăsta e singurul scop- şi chiar dacă ar fi, Dumnezeule, de ce să-mi acresc sufletul? De unde invidia, gelozia şi răutatea asta, când nici măcar nu e cu bani, nici pentru bani? De ce îşi rup unii gâtu’ de parcă ar fi mari paparazzi sau jurnalişti la Cancan? Nu vreau să ştiu.

E ultimul meu post în care mă justific de ce am blog, de ce scriu, de ce sunt aşa şi nu altfel. Am încercat să ţin blogul ăsta curat, fără reclame- deşi aş fi putut face bani. Am scris aşa cum am simţit, iar uneori am ascuns când mă durea, doar pentru că sunt optimistă şi nu-mi place să citesc lucruri triste, dar- la naiba cu asta- sunt om şi, când doare- doare, când e bine- e bine.

Îmi pare rău E un blog personal- pus în văzul cui vrea. Nu înţeleg ce vor alţii mai mult de atât… Nu mă plăteşte nimeni pentru că scriu- nu văd de ce ar trebui să dau raportul de ce, şi cum, şi pentru cine. Nu vreau să ajung să-mi pară rău că mi-am făcut blog, doar pentru că unii sunt ursuzi.

Mulţumesc din suflet, Alex Mazilu, pentru poză- se pare că într-adevăr am nevoie de nişte extra energie pentru a mai scrie cu vitamine.